Împăratul în exil. Conspiraţia (I)

Napoleon în exil pe insula Sfânta Elena

Odinioară cel mai puternic conducător european, Napoleon Bonaparte şi-a sfârşit zilele în exil, pe 0 insulă din Atlanticul de Sud. A murit în 1821, convins că era ucis de englezii care îl luaseră prizonier. În 1978 a apărut, însă, o acuzaţie senzaţională: crima a fost comisă de unul dintre tovarăşii săi francezi.

„Mor prematur, asasinat de oligarhia engleză şi de asasinul ei plătit.” Cu trei săptamâni înainte de moartea sa la 5 mai 1821, Napoleon a adăugat aceste cuvinte la sfârşitul testamentului său. Stând în pat, cu o bucată de carton în chip de pupitru, fostul împărat francez, acum grav bolnav, şi-a copiat cu dificultate cuvintele dictate mai înainte unuia dintre slujitorii săi, asigurându-se că, de data asta, scrisul său, în mod normal indescifrabil, putea fi citit. Cuvintele se doreau a fi un reptoş adresat naţiunii care îl trimisese în exil pe Insula Sfânta Elena, în Atlanticul de Sud, şi o acuzaţie la adresa guvernatorului insulei, Sir Hudson Lowe.

În după-amiaza care a urmat morţii fostului împărat, şapte doctori britanici s-au întrunit la reşedinţa exilatului pentru autopsia de două ore făcută de medicul lui personal, Francesco Antommarchi. Şase dintre doctorii britanici erau militari, şi deci sub jurisdicţia guvernatorului Lowe. Deşi nu cunoşteau conţinutul testamentului lui Napoleon, pentru ei era clar că moartea lui putea avea implicaţii internaţionale. Cum nu au putut să se pună de acord asupra rezultatului autopsiei, doctorii au oferit patru rapoarte. Concluzia lui Francesco Antommarchi, conform căreia moartea a fost cauzată de un ulcer canceros al stomacului, este cea general acceptată.

Când ştirea morţii lui Napoleon a ajuns în Europa, lumea a răsuflat uşurată: omul care dominase continentul timp de un sfert de secol se stinsese. Acuzaţia formulată de Napoleon, divulgată mai târziu, a fost considerată ca fiind paranoia răzbunătoare a unui muribund.

O acuzaţie senzaţională

În anii următori, s-au publicat nenumărate cărţi despre el, inclusiv memoriile mai multor persoane care l-au însoţit în exil pe Insula Sfânta Elena. Ultima carte care prezenta ultimii ani de viaţă ai împăratului a fost autobiografia devotatului său valet, Louis Marchand, scrisă pentru fiica sa „ca să-ţi arăt – ţie şi, mai târziu, copiilor tăi – ce a însemnat împăratul pentru mine”, şi a fost publicată de un nepot în 1955.

Cartea a fost citită pe nerăsuflate de suedezul Sven Forshufvud, dentist, toxicolog şi admirator al lui Napoleon. Mulţi istorici puseseră la îndoială versiunea oficială a morţii împăratului, dar nimeni nu putuse oferi suficiente dovezi pentru a formula 0 acuzaţie. Memoriile lui Marchand, considera dr. Forshufvud, conţin informaţii care probează că Napoleon a fost otrăvit. Investigaţiile sale l-au purtat prin Europa, prin America de Nord şi pe Insula Sfânta Elena, şi au dus la o concluzie senzaţională publicată în 1978, la 157 de ani de la moartea lui Bonaparte. Napoleon, susţine suedezul, a fost otravit cu arsenic. Ucigaşul? Nu Sir Hudson Lowe, guvernatorul englez pe care Napoleon îl dispreţuia atât de mult, ci o persoană din propriul său anturaj, un companion francez.

Plictiseală de moarte

După ce a cucerit cea mai mare parte a Europei, Napoleon a făcut greşeala de a invada Rusia în 1812, dar a fost silit la o retragere umilitoare, pierzând o jumătate de milion de oameni. Inamicii săi s-au aliat împotriva Franţei şi au impus abdicarea sa în aprilie 1814. Un an mai târziu, Napoleon a plecat din exilul său pe insula mediteraneană Elba, dar încercarea de a recăpăta puterea s-a sfârşit printr-o înfrângere zdrobitoare la Waterloo, la 18 iunie 1815, şi printr-o a doua abdicare. Sperând să găsească adăpost în Anglia, Napoleon s-a predat celor mai înverşunaţi duşmani ai săi, britanicii. Dar el a fost îmbarcat pe un vas de război şi trimis pe lnsula Sfânta Elena – ,, o condamnare la moarte“, cum a numit-o furios fostul împărat.

Sfânta Elena, insulă de origine vulcanică, are aproximativ 60 de kilometri pătraţi, la 15 grade sud de Ecuator şi la 1600 km de coasta vestică a Africii. A fost descoperită de portughezi, dar cedată Companiei Indiilor Orientale ca staţie de alimentare cu apă pentru corăbiile care făceau legătura cu India. Populaţia de 4.000 de oameni includea o garnizoană de 1.000 de soldaţi; forţele trimise să-l păzească pe Napoleon aveau să tripleze numărul militarilor de pe insulă. Văzând insula pentru prima dată la 15 octombrie, un doctor britanic de pe corabia lui Napoleon a spus că este „cea mai urâtă şi mai mohorâtă stâncă ce se poate imagina… este ca o enormă excrescenţă pe suprafaţa apei”.

Lui Napoleon i se permisese să ia cu el în exil câţiva prieteni şi servitori, printre care Henri-Gratien Bertrand, fostul mareşal al palatului, şi contele Charles-Tristan de Montholon, un membru al aristocraţiei prerevoluţionare. Bertrand era în slujba lui Napoleon din 1798, dar Montholon era un aderent de ultimă oră – după prima abdicare a lui Napoleon se grăbise să-şi ofere serviciile monarhiei restaurate, dar a trecut de partea împăratului când acesta s-a întors de pe Insula Elba. El o adusese cu sine şi pe tânăra şi atrăgătoarea lui soţie, ale cărei atenţii faţă de Napoleon şi vizitele nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniră curând subiect de bârfă pe insulă.

Anturajul a locuit în conacul unui comerciant local până când a fost terminată o vilă galbenă cu 23 de camere, denumită reşedinţa Longwood. Situată pe un platou înalt la câţiva kilometri de port, Longwood era 0 reşedinţă inospitalieră, deprimantă, cu pereţii mucegăiţi şi colcăind de şobolani. Rutina zilnică oferea prea puţină variaţie: Napoleon îşi petrecea cea mai mare parte a timpului dictându-şi memoriile sau reexaminându-şi cuceririle militare pe hărţile şi globurile aflate în fosta sală de biliard. După cină, exilaţii jucau cărţi şi şah sau îl ascultau pe fostul împărat citind cu voce tare, până când, brusc, acesta anunţa că era timpul să se meargă la culcare. Unul dintre membrii anturajului caracteriza săptămâna ca fiind „plictiseală“ de luni până sâmbătă, şi „mare plictiseală“ duminica.

*****

sursa: Mari enigme ale trecutului, Reader’s Digest

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: