Împăratul în exil. Conspiraţia (II)

,,Naşul“ lui Napoleon

Generalul de divizie Sir Hudson Lowe a sosit pe Insula Sf. Elena la 14 aprilie 1816. În calitate de nou guvernator, el era, de fapt, gardianul lui Napoleon. Cunoscut pentru că era nehotărât şi se răzgândea adesea, Lowe era caracterizat de foştii săi comandanţi ca având „carenţe de educaţie şi judecată… prost… suspicios şi invidios“. Napoleon l-a detestat din primul moment, spunând că Lowe avea „chipul cel mai ticălos“.

Dinspre partea lui, Lowe părea obsedat de ideea că prizonierul său ar putea evada. El a limitat drastic libertatea de mişcare a lui Napoleon, i-a selectat vizitatorii, i-a cenzurat corespondenţa şi ziarele primite, şi chiar a redus sumele alocate pentru întreţinerea reşedinţei Longwood. Într-o discuţie furtunoasă care a avut loc la 18 august, Napoleon i-a spus lui Lowe că face oficiu de călău. „Trebuie să-mi îndeplinesc ordinele“, a răspuns guvernatorul. ,,Şi dacă ţi s-ar ordona să mă asasinezi, ai face-o?“ a întrebat Napoleon. ,,Nu, englezii nu sunt asasini“, a replicat mânios Lowe şi a plecat. Cei doi nu s-au mai întâlnit niciodată, comunicarea între prizonier şi paznic făcându-se prin intermediari.

Credinciosul Bertrand a susţinut cauza împăratului în faţa guvernatorului. „Vreţi sau nu să îl ucideţi pe Împărat?“ a scris el. „Dacă veţi continua să vă comportaţi astfel, veţi fi răspuns afirmativ şi, din păcate, probabil vă veţi atinge scopul după câteva luni de agonie“. Bertrand se referea la limitarea libertăţii de mişcare pe insulă, dar exilatul însuşi avea acuzaţii mai grave. Napoleon era convins că avea să moară lent, de pe urma unei otrăvi administrate într-ascuns. I-a împărtăşit aceste temeri lui Barry O’Meara, medicul irlandez care îl trata încă de la plecarea din Anglia. Guta îl împiedica să facă suficientă mişcare; îi era mereu frig, dar soarele îi dădea dureri de cap; gingiile erau dureroase şi sângerau la cea mai mică atingere.

Se pare că Lowe a reuşit să-i păcălească pe emisarii puterilor europene în privinţa deteriorării sănătăţii fostului împărat. Aflând că doctorul trimitea mesaje secrete în Marea Britanie, guvernatorul l-a concediat în iulie 1818. Ajuns acasă, dr. O’Meara a povestit că guvernatorul Lowe îi vorbise despre „beneficiile care ar rezulta de pe urma morţii lui Napoleon”.

Ultima îmbolnăvire

La 15 august 1819, Napoleon a împlinit 50 de ani, dar la Longwood evenimentul nu s-a sărbătorit în nici un fel. Anturajul său se micşorase, şi printre cei plecaţi era soţia contelui Montholon, care se întorsese în Europa cu cei trei copii ai săi – dintre care cel mai mic, o fiică numită Napoléone, se născuse pe insulă şi se zvonea că ar fi copilul fostului împărat. Exilatul era gras, lipsit de vlagă şi deprimat. Îi spusese valetului său, Marchand, că se aştepta să moară curând.

La un an de la plecarea doctorului O’Meara, lui Napoleon i s-a dat un nou medic personal. Francesco Antommarchi, un tânăr doctor corsican, a ajuns pe insulă la 19 septembrie, împreună cu doi preoţi şi un bucătar trimişi de la Roma de unchiul fostului împărat, cardinalul Fesch. Napoleon i-a spus lui Antommarchi că tatăl sau murise de cancer, şi l-a întrebat dacă boala era ereditară. Încercând să mai atenueze temerile pacientului său, doctorul i-a prescris grădinăritul ca exerciţiu, şi o vreme exilatul părea că se simte mai bine.

Pe 19 iulie 1820, dr. Antommarchi a notat în jurnalul său că Napoleon avea „frisoane, febră, dureri de cap, greaţă, tuse uscată şi frecventă, şi vomă de tip biliar“. Aceste simptome marcau începutul bolii care a dus la moartea pacientului zece luni mai târziu. Deteriorarea sănătăţii sale a fost consemnată şi în amintirile lui Marchand, studiate cu atâta aviditate de Sven Forshufvud după publicarea lor în 1955. Coroborând relatarea de martor ocular a lui Marchand cu alta anterioară, dentistul suedez a putut să urmărească în detaliu evoluţia ultimei boli a lui Napoleon. Astfel, el a ajuns la nişte dovezi noi şi surprinzătoare în sprijinul acuzaţiei de otrăvire cu arsenic. Între martie şi mai 1820, lui Napoleon i s-a administrat tartrat de stibiu şi potasiu, care i-a slăbit stomacul; o emulsie de migdale amare cu apă de flori de portocale, şi 0 doză puternică de calomel, un medicament incompatibil cu migdalele amare. Acesta a fost preludiul otrăvirii cu arsenic, susţine dr. Forshufvud, „metoda clasică de otravire… uciderea victimei slăbite, fără a lăsa vreo urmă de arsenic”.

Duşmanul dinăuntru

Ca ultime dorinţe, Napoleon a cerut ca inima să-i fie scoasă din piept înainte de înmormântarea pe Insula Sf. Elena şi să-i fie trimisă soţiei sale, Maria-Luiza, iar şuviţe din părul său să fie împărţite favoriţilor săi.  Guvernatorul Lowe i-a refuzat îndeplinirea primei dorinţe, dar suviţe din părul fostului împărat au fost înmânate ca amintire mai multor familii, inclusiv familiei lui Louis Marchand. Din relicva lui Marchand, dr. Forshufvud a obţinut fire care, examinate în 1960, au relevat prezenţa „unei doze relativ mari de arsenic“ în corpul lui Napoleon înainte de moartea sa.

De atunci, această descoperire este subiect de dezbatere. Bazându-se pe alte teste, unii cercetători au tras concluzia că un nivel ridicat al arsenicului din sângele lui Napoleon putea fi cauzat, printre altele, de tapet. Aparent, un pigment din arsenic şi cupru folosit în secolul al XIX-lea la obţinerea vopselei verzi ar fi putut reacţiona cu o ciupercă, şi astfel ar fi putut produce nişte vapori fatali, care ar fi contribuit la deteriorarea sănătăţii fostului împărat. Dar dr. Forshufvud era convins că ceva era putred, şi ucigaşul, pretindea el, era contele Montholon, acţionând la ordinele Casei de Bourbon. În calitatea sa de „paharnic”, contele avea sub cheie provizia de vin sud-african a lui Napoleon – importată în butoaie şi îmbuteliată pe insulă. În două ocazii în care vinul a fost oferit altor două persoane din greşeală, acestora li s-a făcut rău.

După înlăturarea Bourbonilor, Franţa a trimis în 1840 0 delegaţie pentru a exhuma trupul lui Napoleon şi a-l aduce înapoi în Europa, spre a fi înmormântat cu fast la Paris. Unii dintre foştii săi tovarăşi de exil erau de faţă când a fost deschis coşciugul, dar Contele Montholon nu se afla printre ei: intrase în serviciul lui Ludovic Napoleon, un nepot care mai târziu va conduce Franta sub numele de Napoleon al III-lea. Deşi îmbrăcămintea lui Napoleon era putrezită, corpul său era uimitor de bine păstrat. Oare Contele ştia că arsenicul împiedică putrezirea, mai ales a unui trup care primise doze sistematice din această otravă?

*****

sursa: Mari enigme ale trecutului, Reader’s Digest

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: