Arhive etichetă: testament

Testamentele, ultimele noastre dorințe

testamentCe nu poţi lua cu tine, laşi în urmă. Dar cui? Şi în ce condiţii? Din ce motive? Pentru a fi amintit cu drag? Pentru a te recompensa postum?

Testamentele fascinează, deoarece sunt ultimele noastre dorinţe; în fapt, ele sunt cereri venite din mormânt. Ele pot dezvălui (şi adesea chiar o fac) sentimente ascunse în timpul vieţii: de iubire şi recunoştinţă, de dispreţ şi ură. Oamenii şi-au folosit cererile finale pentru a-şi răscumpăra greşelile din viaţă, pentru a se răzbuna sau, în cazul cel mai manipulativ, pentru a controla anumite evenimente după ce au dispărut, dar nu au fost uitaţi: Charles Atlas, de exemplu, şi-a lăsat o parte din avere fiului său, cu condiţia ca acesta să fie botezat în religia romano-catolică.

Pe de altă parte, unii reuşesc prin intermediul testamentului să atingă un scop pe care nu au reuşit să-l atingă în timpul vieţii. Un director economic şi-a donat averea pentru iniţierea unor burse de care să beneficieze studenţii la actorie, declarându-şi o dorinţă secretă: „Toată viaţa mi-am dorit să urc pe scenă. Lipsa talentului m-a împiedicat să-mi îndeplinesc această dorinţă.“ Banii au fost oferiţi unui teatru, cu o clauză condiţională: cadavrul său să fie decapitat, capul să-i fie curăţat de carne, iar craniul său albit să fie folosit ca ţeasta lui Yorick în piesa lui Shakespeare, Hamlet. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Un bancher cu o avere considerabilă şi-a eliminat din testament doi membri ai familiei, cu un codicil usturător: „Soţiei mele şi amantului său, le las confirmarea faptului că nu am fost atât de prost pe cât credea ea. Fiului meu, îi las plăcerea de a-şi câştiga traiul; vreme de douăzeci şi cinci de ani, el a crezut că această plăcere îmi aparţine.“

Continuă citirea →

O ultimă declaraţie de dragoste

În testamentul din 1880, C. A. Rosetti face o ultimă şi emoţionantă declaraţie de dragoste soţiei sale:

„Exprim soţiei sentimentele mele de recunoştinţă pentru bucuriile de tot felul ce mi-a dat în toate zilele şi la orice oră de la 31 August 1847 şi până azi.

Întotdeauna bună şi blândă pentru toţi, întotdeauna indulgentă pentru toţi, întotdeauna devotată pentru toţi, întotdeauna senină, ea a împrăştiat în jurul ei lumina şi căldura adevăratei virtuţi şi adevăratei fericiri, aceea de a lucra, de a iubi, de a ierta, de a se jertfi fără a reclama altă răsplată decât satisfacţia de a acoperi pe toată lumea cu iubirea ei nesfârşită spre a îndulci orice suferinţă fizică şi morală. Ea m-a făcut să iubesc viaţa spre a mă hotărî ca, prin faptele mele, să mă fac demn de iubirea ei şi spre a gusta fericirea pe care inteligenţa ei, bunătatea şi dulcea ei veselie împrăştie în jurul ei.

Continuă citirea →

Împăratul în exil. Conspiraţia (I)

Napoleon în exil pe insula Sfânta Elena

Odinioară cel mai puternic conducător european, Napoleon Bonaparte şi-a sfârşit zilele în exil, pe 0 insulă din Atlanticul de Sud. A murit în 1821, convins că era ucis de englezii care îl luaseră prizonier. În 1978 a apărut, însă, o acuzaţie senzaţională: crima a fost comisă de unul dintre tovarăşii săi francezi.

Continuă citirea →

Testamentul lui Ştefan cel Mare – geneza şi evoluţia unui mit istoric

Grigore Ureche

Iar când au fost aproape de sfârşitul său, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum o au ţinut-o el, ci socotind din toţi mai puternic pe turc şi mai înţelept, au dat învăţătură să se închine turcilor.

Ion Neculce

Şi când au murit Ştefan-vodă cel Bun, au lăsat cuvânt fiului său, lui Bogdan-vodă, să închine ţara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor sunt mai înţelepţi şi mai puternici, că el nu o va putea ţinea ţara cu sabia, ca dânsul.

Dimitrie Cantemir

Analele moldovene zic că Ştefan cel Mare, după ce a domnit 47 de ani şi 5 luni, şi după ce în acest timp a făcut atâtea lucruri frumoase, şi a repurtat atâtea victorii glorioase asupra turcilor, ungurilor, polonilor, românilor şi tătarilor, […] simţind că, deşi tare încă în spirit, dar puterile trupeşti îi slăbesc, şi că moartea i se apropie, a chemat la sine pe unicul său fiu şi
moştenitor al ţării şi pe mai-marii boieri şi le-a vorbit precum urmează:

„O! Bogdane, fiul meu, şi voi toţi amici ai mei de arme, care aţi fost martori atâtor victorii glorioase, şi aţi luat parte la ele! […] moartea e la uşă. Dar nu aceasta este de ce mă tem: căci ştiu eu, că îndată cu naşterea mea, am început a grăbi spre mormânt. Pericolul ce ameninţă această ţară din partea acelui răcnitor şi fioros leu de Soliman, care arde de setea sângelui creştin, iacă ce disturbă şi umple de frică şi de cutremur inima mea. El a înghiţit până acum prin intrigi şi uneltiri mai toată Ungaria; a supus prin puterea armelor sale Crimeea şi cele până acum încă neînvinse triburi ale tătarilor […]; Basarabia noastră cotropită de violenţele sale; Valahia, ai cărei locuitori, deşi inamici nouă, dar sunt creştini ca şi noi, geme sub jugul acelui tiran; cu un cuvânt, cea mai frumoasă parte a Europei şi Asiei este sub puterea lui. Dar încă nu este îndestulat cu atât, ci-şi întinde armele fatale în toate părţile, şi nu vrea să cunoască margini puterii şi ambiţiunii sale de a domni. Aşa stând lucrurile, credeţi voi că […] îşi va reţine el mâna de a nu o pune asupra Moldaviei, care este înconjurată de atâtea provincii ale sale? Nu vă temeţi voi, că după ce va fi supus toată Ungaria, se va întoarce cu toate puterile în contra noastră? […] la vecinii mei de prin prejur, eu nu pot decât să deplâng deplorabila stare a lucrurilor. Pe poloni îi cunosc şi ştiu că sunt inconstanţi şi incapabili să reziste furiei turcilor; ungurii gem deja cu toţii sub jugul lor; germanii au, precum mi se pare, atâtea încurcături interne încât nu vor sau nu pot să se ocupe cu cele externe. […] Puterile noastre sunt prea puţine; ajutorul străin, încet şi departe; iar pericolul cert şi aproape. Pentru aceea, eu judec că este mai bine să îmblânzim şi pe această bestie turbată şi sălbatică, decât să o irităm şi mai mult prin strepitul armelor. […] Şi pentru aceea, în aceste ale mele ultime momente, vă exort [cer], ca un tată şi ca frate, ca, dacă pe lângă preservaţiunea legilor noastre civile şi ecleziastice, puteţi obţine pacea sub condiţiuni onorabile, chiar fie şi pe lângă un tribut, atunci este mai potrivit a vă încrede în clemenţa sa decât în armele sale. Dar dacă v-ar prescrie alte condiţiuni, atunci mai bine să pieriţi cu toţii de mâna inamicului, decât să fiţi spectatori oţioşi la profanarea religiunii voastre şi la calamitatea ţării voastre. Iar Dumnezeul părinţilor noştri, care face minuni, va întinde graţia sa inexorabilă asupra voastră, şi mişcat de lacrimile servitorilor săi, va trimite pe unul care să vă scape, sau să scape posteritatea voastră de sub jugul barbarilor, şi să redea ţării libertatea şi puterea sa!“.

Bogdan, urmând acestei ultime voinţe a părintelui său, a trimis în al şaptelea an al domniei sale delegaţi la Soliman, şi el mai întâi i-a supus Moldova sub titlul unui tribut.

Barbu Ştefănescu–Delavrancea

Când voi fi în faţa lui, voi îndrăzni să-i zic:

„Doamne, tu singur ştii c-a fost pe inima mea, că-n tine am crezut, că nici o deşertăciune nu s-a lipit de sufletul meu, că am stat zid neclintit în faţa păgânilor […] Dar toţi m-au părăsit […] Doamne, osândeşte-mă după păcatele mele, ci nu mă osândi de pacea cu turcii spre mântuirea sărmanului meu popor! Bogdane, turcii sunt mai credincioşi ca creştinii cuvântului dat […] Tineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor…

 

Nota Bene: „Testamentul lui Ştefan cel Mare“ este o clasică invenţie cărturărească. În momentul morţii sale, Ştefan nu avea de ce să îndemne pe boieri şi pe urmaşul său să se închine turcilor, deoarece Moldova se închinase pentru prima dată deja în timpul predecesorului său Petru Aron, iar Ştefan însuşi plătise tribut atât în prima parte a domniei sale (1457–1473), cât şi după 1486. De altfel, cronicile din prima parte a secolului al XVI-lea nici nu pomenesc episodul „testamentului lui Ştefan cel Mare“. Episodul apare la Grigore Ureche şi reflectă pe de o parte o cunoaştere istorică deficitară, pe de altă parte efortul de a legitima supunerea faţa de Imperiul Otoman prin „sfatul“ domnului care se ilustrase cel mai mult pe plan militar în lupta antiotomană. De observat şi nuanţele contractuale pe care le introduce Dimitrie Cantemir, care încerca astfel să justifice propria sa acţiune politică din 1711; prin argumentaţia că turcii nu şi-au respectat angajamentele mitul înceta să mai îndeplinească o funcţie pro-otomană, şi căpăta una antiotomană. Totodată, atât la Cantemir, cât şi la Delavrancea, se poate observa felul cum imperativele literar-dramatice conduc la îmbogăţirea ficţiunii, care iniţial fusese mult mai austeră.

Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte

Testamentul lui Theodore Roosevelt (II)

Presedintele Theodore Roosevelt, care-si exprima politica externa prin aforismul: „Sa vorbesti bland si sa ai la tine o bata groasa” si care a castigat un premiu Nobel pentru pace pentru oprirea razboiului dintre Rusia si Japonia, si-a aflat sfarsitul intr-o maniera brusca si neasteptata, desi mai fusese pus de cateva ori fata in fata cu moartea: ca imblanzitor de cai, el a fost ranit in lupta; ca presedinte, trasura in care se afla s-a ciocnit cu un tramvai, iar el a fost azvarlit 12 metri prin aer; ca fost presedinte, a fost impuscat in piept, fiind salvat de tocul metalic al ochelarilor pe care il avea in buzunarul de la piept (glontul, intrat pe o distanta de 8 centimetri, nu i-a fost scos niciodata). El a supravietuit tuturor acestor incidente.

Insa pe cand se afla in America de Sud, ca explorator, la cinci ani dupa parasirea functiei supreme, Roosevelt a suferit un abces la un picior care l-a lasat infirm si i-a distrus sanatatea. In plus, el suferea de un reumatism inflamator si de o mastoidita acuta, care i-a provocat surzenia. Cu toate acestea, evenimentul singular care l-a lovit cel mai puternic pe batranul fost presedinte a fost vestea, primita in luna iulie a anului 1918, cand unul dintre fii sai a murit, prabusindu-se cu avionul.

Sase luni mai tarziu, pe data de 5 ianuarie 1919, Roosevelt – bolnav, deprimat, dar nu vizibil in pragul mortii – s-a urcat in pat in casa sa de la Sagamore Hill, apoi i-a adresat majordomului sau, John Amos, rugamintea obisnuita din fiecare seara: „Stinge lumina, te rog”. In timpul noptii, Amos a observat ca respiratia lui Roosevelt se rareste si slabeste, astfel ca a chemat o asistenta. Pana la sosirea ajutorului, respiratia lui Roosevelt incetase complet, Nu s-a facut o autopsie, insa cauza mortii a fost declarata ofocial a fi o embolie coronariana.

Un testament modern

Cu sapte ani mai devreme, Roosevelt isi scrisese testamentul. Intre timp, averea sa crescuse 811.000 de dolari, cea mai mare a unui presedinte de pana atunci. El a lasat totul copiilor sai. Fosta prima doamna era numita principala beneficiara, iar in urma mortii sale proprietatea urma sa fie lasata descendentilor sai. Insa pentru un om atat de pitoresc si de aventurier ca Roosevelt, el a lasat un testament banal, cu adevarat „modern”.

In testamentul lui Roosevelt, copii devin „articole”, iar cel din spatele documentului este cunoscut sub denumirea de „testator”. De asemenea, incepand cu Roosevelt,  un testament prezidential nu mai este „semnat”, ci „subscris, parafat, publicat, recunoscut si declarat de testator”.

Testamentul lui Theodore Roosevelt (I)

Data semnarii testamentului – 13 decembrie 1912

Valoarea averii – 811 000 de dolari

Locul de odihna – Cimitirul Young’s Memorial, Oyster Bay, New York

Salariul prezidential – 50.000 de dolari

In urma asasinarii lui McKinley, succesorul sau, Theodore Roosevelt, a inceput sa poarte o arma asupra sa cu ocazia aparitiilor publice, pentru ca, dupa cum ii placea sa spuna, „sa am o sansa de a impusca asasinul inainte ca el sa ma impuste pe mine”. Un comportament deloc surprinzator din partea primului presedinte-cowboy al Americii.

In tinerete, Roosevelt se angajase cowboy la o ferma din teritoriul Dakota, adunand vitele, facand drumetii, vanand si pescuind in salbaticie. El plecase in vest la 26 de ani pentru a-si domoli durerea pricinuita de moartea – in aceeasi zi a anului 1884 – atat a sotiei sale, Alice Hathaway Lee, cat si mamei sale, Martha Bullock Roosevelt. Vreme de doi ani el a dus viata trudnica, in aer liber, a unui cowboy, capatand o dragoste pentru natura ce avea sa-l impinga, odata ajuns presedinte, sa creeze primul parc national al Americii, Yellowstone.

Pe vremea cand era fermier, el s-a aventurat intr-o afacere cu vite ce i-a produs o paguba de 50.000 de dolari, insa chiar si pe atunci, Teddy Roosevelt era suficient de bogat pentru a accepta pierderea.

Nascut in New York, in cea mai bogata familie de care se bucurase vreun presedinte american pana la el, tanarul Roosevelt a avut profesori particulari, impartindu-si verile intre casa de vacanta a parintilor sai din muntii Adirondack si proprietatea lor din Oyster Bay, Long Island. Pe cand se afla la Harvard, tatal sau a murit, iar tanarul Roosevelt a mostenit 125.000 de dolari. El a folosit acesti bani pentru a achizitiona – contra sumei de 30.000 de dolari – 155 de acri de teren cu o priveliste incantatoare pe varful unei coline din Oyster Bay, pe care a construit o casa grandioasa cu 23 de camere pentru el si sotia sa, ce  avea sa moara in mai putin de patru ani.

Reputatia dobandita in razboiul hispano-american a dus la alegerea sa ca guvernator al statului New York, in 1898. Doi ani mai tarziu, el ajunsese vicepresedintele lui McKinley. In varsta de numai 42 de ani in momentul asasinarii lui McKinley, Roosevelt a devenit cel mai tanar presedinte de pana atunci. Deja recasatorit – cu instarita sa prietena din copilarie, Edith Kermit Carow, Roosevelt a populat Casa Alba cu patru baieti si o fata din a doua sa casatorie si cu o fiica, Alice, din prima. Evenimentele mondene organizate de prima doamna erau mai frecvente, daca nu chiar mai extravagante decat cele din vremea lui Dolley Madison. Nici una din predecesoarele sale nu a organizat mai multe petreceri la Casa Alba.

Testamentul Reginei Maria

Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.

Continuă citirea →

Testamentul regelui Ferdinand I

În urma boalei de care cu vrerea lui Dumnezeu şi prin bunele îngrijiri ale medicilor noştri am scăpat cu bine, socotit-am de a mea datorie să-mi aşez dispoziţiile mele testamentare.

Luând hotărârile din urmă şi gândindu-mă la sfârşitul vieţii mele, îndreptez către Atotputernicul prinosul recunoştinţei mele că mi-a îngăduit să-mi consacru munca poporului român, a cărui propăşire a fost, fără  preget şi fără încetare, scopul vieţii mele. Neuitatul şi înţeleptul meu unchi, Regele Carol I, în lunga şi slăvita sa domnie a întemeiat puternic şi sănătos noul stat al României, dezvoltând minunatele însuşiri de muncă şi de progres ale poporului ei, redeştepând şi organizând în glorioasa ei armată străbunile virtuţi ostăşeşti ale neamului ei. Rezemat pe aceste virtuţi, la rândul meu am putut desăvârşi opera naţională şi am aflat în clipele celor mai hotărâtoare împrejurări credinţa neclintită şi eroismul neţărmurit al oştirii de care mă simt legat din adâncul sufletului.

Continuă citirea →

Testamentul lui Abraham Lincoln

ABRAHAM LINCOLN

– decedat pe 15 aprilie 1865, in varsta de 56 de ani

– data semnarii testamentului – nu exista nici un testament

– valoarea averii – 83.343 de dolari

– locul de odihna – cimitirul Oak Ridge, Springfield, Illinois

– salariul prezidential – 25.000 de dolari

Abraham Lincoln

Cu doar cateva clipe inainte ca Abraham Lincoln sa fie asasinat, sotia, Mary Todd, a intrebat sfioasa ce ar spune invitatii din loja lor prezidentiala de la teatrul Ford daca cei doi s-ar tine de mana. Lincoln i-a raspuns: „Nu ar spune nimic”. Apoi, a fost lovit de glontul lui Booth.

S-a scris mult despre prima asasinare a unui presedinte american. Garda de corp a presedintelui, John F. Parker, nu era la post, astfel ca John Wilkes Booth, ce nu-si ascundea simpatia fata de sudisti, a intrat cu ususrinta in loja. Parker le-a povestit ulterior autoritatilor ca piesa, Varul nostru american, il plictisise, asa ca plecase la taverna din apropiere pentru un paharel. El nu a fost acuzat in instanta, destituit sau mustrat oficial! Au aparut speculatii ca Booth, care bause mult in aceea seara, se aflase in aceeasi taverna cu doar cateva minute inaintea aparitiei garzii de corp a presedintelui.

Nascut intr-o cabana cu o singura incapere si cu podeaua de pamant de langa raul Nolin, la trei mile sud de Hodgenville, Kentucky, Lincoln a fost in cea mai mare parte a vietii un barbat puternic si sanatos. Principala sa problema de sanatate era cea mintala, tendinta sa marturisita catre perioade de depresie adanca, aproape suicidala, pe care insa, prin puterea vointei, o putea depasi.

El a cunoscut-o pe Mary Todd la un bal si a abordat-o intr-o maniera stangace, spunandu-i: „Miss Todd, doresc sa danses cu dumneata rau de tot„, ceea ce a si facut, potrivit propriei marturisiri. Cei doi s-au casatorit pe cand Lincoln avea 33 de ani si au achizitionat ceea ce avea sa devina singura lor casa (cu exceptia Casei Albe) in Springfield, Illinois.

In urma unui discurs aprig – „O casa cu disensiuni interne se va prabusi. Cred ca acest guvern nu va rezista permanent divizat intre sclavie si libertate” – el a fost nominalizat pentru Senat, dar a pierdut.

Intr-un alt discurs, in timpul campaniei prezidentiale, el a spus: „Nu-mi este rusine sa marturisesc ca acum 25 de ani eram un muncitor platit si caram sine de cale ferata pe un ponton – ceea ce i se poate intampla fiului oricarui om sarac. Imi doresc ca fiecare om sa aiba o sansa”. In acel an, 1860, el a primit o sansa. A fost ales presedintele S.U.A.  Dupa ce si-au vandut mobila si au inchiriat casa, el si sotia lui s-au mutat la Washington pentru a incepe una din cele mai agitate administratii din istoria Americii.

Lincoln este primul presedinte care nu a lasat un testament. Nefiind niciodata un om bogat, in momentul mortii sale, el acumulase totusi ceva mai mult de 83 000 de dolari. Averea, apartinand rudelor sale de gradul intai, a fost cedata judecatorului Curtii Supreme, David Davis, a carui administrare inteleapta a sporit-o in scurt timp la peste 110.000 de dolari. Sume de cate 36.000 de dolari au ajuns la sotia lui Lincoln si la fiecare din cei doi fii ai sai, Thomas si Robert Todd. Apreciind contributiile pe care le-a avut presedintele pentru progresul natiunii, membrii Congresului au votat pentru a i se acorda lui Mary Todd Lincoln suma generoasa de 25.000 de dolari plus o pensie anuala de 5000 de dolari.

Trupul neinsufletit a lui Lincoln a fost transportat cu trenul in Springfield, orasul in care a locuit. Mecanicul trenului a afirmat: „In toata istoria nu se poate gasi o paralela la revarsarea de tristete ce a urmat cortegiul funerar”. Pana la asasinarea lui John F. Kennedy, America nu avea sa mai resimta un doliu atat de profund si de general.

Testamentul lui Thomas Jefferson

THOMAS JEFFERSON


– decedat pe 4 iulie 1826, in varsta de 83 de ani

– valoarea averii – 200.000 de dolari

– locul de odihna – Parcul memorial Monticello, Virginia

– salariul prezidential – 25.000 de dolari

Obiceiul democratic de strangere a mainilor, in locul plecaciunilor la receptiile de la Casa Alba, a fost initiat de Thomas Jefferson, la inceputul primului sau mandat. Desi beneficiase de o educatie aleasa, Jefferson evita manierele aristocratice.

In testamentul sau, Jefferson a abordat problema sclaviei: „Le ofer bunilor mei servitori, John Hemings si Joe Fosset, libertatea la scurgerea unui an dupa moartea mea”, scria el, „si fiecaruia dintre ei, toate uneltele indeletnicirii lor”. El a cerut „construirea unei case confortabile” pe pamantul sau pentru fiecare dintre sclavii eliberati si sotiile lor.

Jefferson savura mancarea aleasa. In timpul celor opt ani petrecuti la Casa Alba, cheltuielile alimentare erau consistente. Gusturile sale scumpe l-au adus, in mod repetat, in pragul falimentului.

In primavara anului 1790, cand si-a parasit casa din Monticello pentru a pleca la New York si a devenit secretar de stat, salariul sau anual era de 3.500 de dolari, jalnic de mic pentru nevoile si dorintele sale. Sase ani mai tarziu, el se plangea ca salariul sau anual de vicepresedinte, de 5.000 de dolari, apoi a descoperit ca nici sporul de 20.000 de dolari ce ii era asociat functiei supreme in stat nu era suficient pentru a-i acoperi cheltuielile. O parte a problemei o reprezenta faptul ca Jefferson era extrem de generos, neputandu-si refuza numerosii prieteni ce apareau la Monticello pentru adapost si mese fastuoase.

La sfarsitul celui de-al doilea mandat, in varsta de 64 de ani, el a revenit la o viata privata si la o crestere a datoriilor. Spre jena sa profunda, el s-a vazut nevoit sa refuze temporar cazarea oaspetilor la Monticello. In anul 1814 el a fost nevoit sa-i vanda Congresului impresionanta sa biblioteca, iar in anul 1826 a cerut legislaturii statului Virginia organizarea unei loterii pentru vinderea tuturor proprietatilor sale. Pentru o sursa suplimentara de venit, Jefferson si-a inchiriat scalvii contra sumei de 2.000 de dolari pe an.

ULTIMELE ZILE

Ultimul an al vietii presedintelui, care a redactat Declaratia de Independenta si a dublat teritoriul Statelor Unite prin achizitionarea Louisianei, a fost urmarit de amenintarea falimentului. Slabit fizic de problemele financiare, Jefferson sufera de atacuri repetate de dizenterie amibiana si de reumatism. Desi starea sanatatii sale se deteriora constant, el le-a interzis doctorilor sa-i „ia sange” si a refuzat purgativele aspre, prescrise de acestia. Dizenteria il deshidrata, iar pe data de 2 iulie 1826 el a alunecat dintr-o stare de constienta neclara intr-una de inconstienta. In seara urmatoare, el s-a trezit pentru scurt timp si a intrebat cu o voce inceata si ragusita: „Suntem in data de 4 ? „. El s-a agatat de viata cateva ore in plus, murind la rasaritul soarelui, in Ziua Independentei.

Sotia lui murise cu aproximativ 40 de ani in urma, iar Jefferson isi respectase promisiunea pe care i-o facuse, ca nu se a mai recasatori, desi asta nu l-a impiedicat sa aiba o relatie cu una dintre sclavele sale, o adolescenta pe nume Sally Hemings, care i-a nascut un copil.

Pe hartie, averea lui Jefferson a fost evaluata la 200.000 de dolari. Insa terenurile pe care le detinea erau prost ingrijite, iar moara si fabrica de cupru erau neprofitabile. Pe scurt, a murit falit. Fiica sa legitima ce i-a supravietuit, Martha, si copiii ei pierdusera superbul Monticello, precum si sursa lor de venit. In semn de multumire pentru serviciile pe care Jefferson le adusese tarii, statele Virginia si Carolina de sud i-au acordat fiecare Marthei cate 10.000 de dolari.

Mostenirea materiala a lui Jefferson a fost sumara. El i-a lasat unui prieten „bastonul meu montat in aur”, nepotului sau i-a lasat „ceasul meu de argint”, si a scris: „Imi ofer celelalte proprietati spre plata datoriilor mele”.

Casa sa din Monticello a fost restaurata in anii 1920, devenind monument national.

Testamentul lui John Adams

JOHN ADAMS


– decedat pe 4 iulie 1826, în vârstă de 90 de ani

– valoarea averii – 30.000 de dolari

– locul de odihnă – Biserica First Unitarian, Quincy, Massachusetts

– salariul prezidenţial – 25.000 de dolari

 

John Adams

Printr-o coincidenţă, John Adams, al doilea preşedinte al Americii, şi Thomas Jefferson, al treilea, au murit în aceeaşi zi a aceluiaşi an. Printr-o coincidenţă şi mai interesantă, aceea zi era 4 iulie, Ziua Independenţei, iar anul, 1826, marca cea de-a 50 aniversare a semnării Declaraţiei de Independenţă. În mod  ironic, ultimele cuvinte ale lui Adams s-au referit la Jefferson.

Un bărbat scund şi dolofan – şi unul dintre cei mai sănătoşi preşedinţi; singurul care a ajuns la vârsta de 90 de ani şi 274 de zile, Adams a ajutat coloniile americane să îşi obţină independenţa faţă de Marea Britanie.

La vârsta de 28 de ani, el s-a căsătorit cu Abigail Smith, o femeie spirituală şi atrăgătoare, care avea să-şi câştige note de subsol în istorie, ca întâia Primă Doamnă, criticată pentru amestecul în munca soţului ei şi supranumită „Doamna preşedinte”, dar şi pentru că a întins sârme de rufe prin Camera de Est a Casei Albe pentru a usca rufele familiei!

Adams a fost vreme de două mandate vicepreşedintele lui Washington, cu un salariu anual de 5.000 de dolari, în privinţa căruia se plângea că este mult prea mic pentru a putea trăi. Pentru a acoperi toate cheltuielile oficiale, el a apelat în mod repetat la modesta sa avere, practică pe care a continuat-o chiar şi în timpul propriului său mandat, ca preşedinte între  1797 şi 1801, şi care i-a secătuit averea. După un singur mandat, el şi-a petrecut ultimii 25 de ani izolat pe proprietatea sa din Quincy, scriindu-şi testamentul la vârsta de 84 de ani. Pe atunci, cei mai mulţi dintre beneficiarii săi preferaţi – soţia, două fiice şi un fiu – muriseră. Mai supravieţuiau doi fii, dintre care unul – John Quincy – avea să devină al şaselea presedinte american. Astfel, averea a fost împărţită între cei doi şi un număr mare de nepoţi şi rude prin alianţă.

Adams si sotia sa

Moştenirea lăsată nu era mare. Adams trăise atât de mult de pe urma averii sale, încât valoarea sa scăzuse la numai 30.000 de dolari. Fiul cel mare, John Quincy, favorizat prin testament, a moştenit biblioteca, hârtiile personale şi un dar foarte preţuit: un album cu fotografii ale familiei.

Moartea lui Adams, deşi subită, nu era neaşteptată; el avea aproape 91 de ani. Vederea îi slăbise, reumatismul îi provoca dureri în toate încheieturile, iar inima îi pompa sângele sub efortul unei arterioscleroze din ce în ce mai pronunţate care îi îngreuna respiraţia şi îl ţintuia la pat.

În dimineaţa zilei de 4 iulie, el a cerut să fie îmbrăcat şi sprijinit pentru a privi pe fereastra dormitorului său. Nu a zărit însă nicio manifestare de sărbătorire a Zilei Independenţei, fiindcă a intrat în comă şi a murit în aceeaşi după-amiază.

Ultimele sale cuvinte se refereau la fostul său prieten şi contracandidat la preşedenţie: „Thomas Jefferson încă supravieţuieşte”. Nu ştia, dar Jefferson murise la ora 9:50 în aceeaşi dimineaţă.

Testamentul lui George Washington

GEORGE WASHIGNTON


– decedat pe 14 decembrie 1799, în vârstă de 67 de ani

– valoarea averii – 530.000 de dolari

– locul de odihnă – Mount Vernon, Virginia

– salariul prezidenţial – 25.000 de dolari


O dorinţă înfocată exprimată în testamentul lui George Washington, singurul preşedinte ales în unanimitate de colegiul de electori, a fost ca numeroşii săi sclavi să fie eliberaţi – nu însă după moartea lui, ci după cea a soţiei sale. „Emanciparea lor în timpul vieţii ei”, se lamenta Washington, „deşi eu mi-aş dori din toată inima acest lucru, ar fi însoţită de dificultăţi insurmontabile”. Nu doar că Martha Curtis Washington se baza în mare măsură pe sclavii familei, însă constituţia statului Virginia îi considera pe mulţi dintre aceştia drept o parte legală a moştenirii ei ca văduvă.

Washington avea şi alte regrete. Pe vremea sa, copiii familiilor bogate plecau în străinătate la studii, „adesea înainte ca minţile lor să fie formate sau să fi apucat să absoarbă singuri idei corecte în privinţa fericirii semenilor lor”. Testamentul său subliniază faptul că o educaţie europeană conduce la „obiceiuri risipitoare şi extravagante” şi că, studiind în străinătate, mulţi tineri şi tinere capătă „principii adverse Guvernului Republican şi libertăţilor adevărate şi autentice ale omenirii”. Pentru a spori calitatea învăţământului superior autohton, el a lăsat din averea sa fonduri pentru un colegiu din Districtul Columbia, dând astfel naştere Universităţii „George Washington”.

Washington era un om foarte pretenţios, iar testamentul său scris de mână – şi compus fără asistenţă din partea unui avocat – subliniază această trăsătură de caracter cu regularitatea şi precizia sa aproape înnebunitoare. Scriindu-l pe 15 file de pergament, filigranat personal, el a folosit ambele feţe, le-a numerotat şi semnat pe fiecare şi, pentru a spori caracterul estetic, el a conceput fiecare rând pentru a avea exact aceeaşi lungime. Documentul pare scris pe calculator, cu marginile drepte.

 

ULTIMELE ZILE

Moartea agonizantă a lui Washington ilustrează incompetenţa înspăimântătoare a medicinei la începutul secolului al XIX-lea.

Washington nu a fost niciodată cu adevărat sănătos. Tuberculoza îi mâncase plămânii, variola îi săpase tenul, iar setul complet de dantură falsă din fildeş de hipopotam îi deforma muşcătura, provocându-i dispepsie cronică. În plus, el a îndurat înlăturarea chirurgicală a unei tumori din şoldul stâng, fără anestezie, şi a suferit în mod repetat de malarie şi de friguri. Însă partea cea mai rea urma să-i fie pricinuită chiar de doctori.

Cu două zile înainte de a muri, fostul preşedinte, în vârstă de 67 de ani, a plecat să călătorească pe proprietatea sa, Mount Vernon, pe o ninsoare viscolită. A doua zi el s-a îmbolnăvit de laringită şi şi-a chemat doctorii. Aceştia i-au scos cantităţi importante de sânge în patru rânduri, apoi i-au uns gâtul inflamat, ce era o rană deschisă, cu o cataplasmă de cantaride uscate, pentru a-i induce băşici „vindecătoare”. Pentru a reduce usturimea, ei au pregătit o gargară cu melasă, oţet şi unt, care era cât pe ce să-l ucidă pe Washington.

Pentru a-i curăţa organismul, i s-a administrat laxativul toxic Calomel, iar acesta i-a indus o diaree ce l-a deshidratat. Când repiraţia i s-a îngreunat, i-au aplicat cataplasme cu muştar pe piept.

moartea lui George Washington

În după-amiaza ultimei sale zile, Washington le-a spus plin de amabilitate medicilor săi: „Vă mulţumesc pentru atenţie. Nu este cazul să vă mai chinuiţi cu mine, ci lăsaţi-mă să mă sting în linişte. Nu mai rezist prea mult”. A resistat până la ora 10 a acelei seri.

Ultimele sale cuvinet au fost indicaţii în privinţa înmormântării, ce dezvăluie bine cunoscuta teamă a lui Washington de îngropare prematură: „Îngropaţi-mă într-un mod decent, dar nu-mi puneţi trupul într-o criptă la mai puţin de două zile după moartea mea… Asta-i tot.”

În prezent, bioistoricii afirmă că George Washington a murit din cauza unei infecţii streptococice acute a laringelui, ce a provocat o inflamaţie dureroasă în zona internă a traheei, ducând la sufocare. O traheotomie ar fi putut să-i prelungească viaţa!

Testamentul lui Adolf Hitler

ADOLF HITLER

– decedat în 1945, la Berlin

– ultima dorinţă – „înfiinţarea unei galerii de pictură în oraşul meu natal, Linz”


Adolf Hitler

Dictatorul de origine austriacă al Germaniei naziste şi-a scris testamentul pe când se afla izolat în buncărul său din Berlin, construit sub Cancelarie, în după-amiaza zilei de 29 aprilie 1945, cu exact o zi înainte ca el şi proaspăta sa mireasă, Eva Braun, să se sinucidă. Cu puţin timp înainte de a-şi dicta „Testamentul politic„, Hitler s-a căsătorit cu amanta sa în cadrul unei ceremonii civile.

Documentul cu un caracter profund personal începe cu explicaţia oferită de Hitler că, având în vedere prioritatea reprezentată de cucerirea Europei, „nu mi-am putut asuma responsabilitatea căsătoriei”. Însă când trupele rusesti ajunseseră practic la uşa Cancelariei, el admite: „înainte de a muri, am hotărât să iau de soţie” pe Eva Braun, „care va muri împreună cu mine, conform propriei ei dorinţe”. Proaspătul mire raţiona că această căsătorie scurtă, de o zi, „ne va recompensa pe amîndoi pentru ceea ce am pierdut datorită activităţii mele în slujba poporului meu”. Ceea ce artistul ajuns dictator admira cel mai mult la Eva Braun, o femeie cu un suflet blând ce fusese vânzătoare într-un magazin din Munchen, era „lipsa abilităţii intelectuale” şi „fidelitatea indiscutabilă”.

În ultimii ani ai vieţii, Hitler a suferit de boala Parkinson. Medicul dictatorului, dr. Theodore Morrell, a observat simptome precum tremuratul mâinilor, un mers târâit şi o tendinţă de a saliva excesiv. Pornirea părţii superioare a corpului lui Hitler de a se deplasa şovăielnic în faţă, mai repede decât puteau păşi picioarele sale grăbite, l-au făcut, afirma Morrell, să comande „aşezarea distanţată a băncilor de-a lungul zidurilor marelui buncăr”, în care el avea să-şi pună capăt zilelor”.

Indicaţiile privind destinaţia averii sale erau concise: executorul era „cel mai credincois tovarăş din partid, Martin Bormann”. Testamentul preciza: „Posesiunile mele aparţin partidului sau, dacă acesta nu mai există, statului”. Apoi, el ia în considerare şi posibilitatea înfrângerii: „Dacă şi statul este distrus, atunci nu mai este necesară nicio altă indicaţie din partea mea”. Pentru el, o importanţă imensă o avea colecţia sa de tablouri, lăsată „exclusiv pentru înfiinţarea unei galerii de pictură în oraşul meu natal, Linz, de pe Dunăre”.

Hiler si Eva Braun

Deşi testamentul menţiona în trei clauze separate, nu se preciza modul în care sinuciderea comună urma să se desfăşoare. Totuşi, Hitler a cerut ca trupurile lor să fie stropite cu benzină şi „incinerate imediat”, pentru a evita un eventual abuz din partea inamicilor. Trupurile lor au fost descoperite de valetul lui Hitler, Heinz Linge, aşezate unul lângă altul pe o canapea în buncăr. Fuhrer-ul spărsese între dinţi o mică fiolă de sticlă cu cianură, însă fusese ucis de un glonţ, fie tras de el, fie – având în vedere nesiguranţa mâinilor sale tremurătoare –  de Eva Braun, la cererea soţului ei. Apoi, aceasta a înghiţit, la rândul ei, cianura.

După cum se cerea în testament, trupurile au fost duse în curtea „locului unde mi-am desfăşurat cea mai mare parte a activităţii zilnice, de-a lungul a 12 ani, în care mi-am servit poporul”, şi incendiate. Totuşi, datorită unei cantităţi insuficiente de benzină, cadavrele nu au fost incinerate complet, iar rămăşiţele carbonizate au fost descoperite după câteva zile de trupele ruseşti.

Eu şi sotia mea am ales să murim„, se încheia testamentul, „pentru a scăpa de ruşinea răsturnării sau capitulării”. Însă ura principală pe care Hitler a resimţit-o aproape toată viaţa nu putea dispărea odată cu el în mormânt. Dictatorul a inclus în testament o acuză care o confirmă: „Mai presus de toate, îi recomand guvernului acestei naţiuni şi poporului să sprijine la maximum legile rasiale şi să se opună fără milă acestei otrăviri a tuturor naţiunilor, evreimii internaţionale”.

Testamentul lui Hitler l-a avut ca martor pe Josef Goebbels, în privinţa căruia Hitler a cerut în mod nerealist să fie numit cancelar. Însă devotatul Goebbels şi-a urmat curând fuhrer-ul în moarte. Hitler şi Eva Braun s-au sinucis la ora 15:30, pe data de 30 aprilie. În acea dimineaţă, Goebbels, aflat în buncăr împreună cu întreaga sa familie, şi-a otrăvit cei şase copii, apoi, mimînd sfârşitul dramatic al comandantului său, a păşit mândru cu soţia la braţ în curtea cancelariei, la ora 20:30, unde a fost împuşcat în cap de un ofiţer SS amabil. Soţia lui a înghiţit cianură. Cadavrele celor doi au fost stropite cu puţina benzină rămasă şi incinerate incomplet.

Testamentul lui Alfred Nobel

ALFRED NOBEL

– decedat în 1896, San Remo, Italia

– ultima dorinţă – capitalul să-i fie investit…, iar dobânda să fie distribuită anual sub forma unor premii celor care, pe parcursul anului anterior, vor fi adus cele mai mari beneficii omenirii

Alfred Nobel

Dintre testamentele filantropice, cel mai cunoscut este cel al lui Alfred Berhard Nobel, născut în Stockholm pe data de 10 decembrie 1833. Chimistul, industriaşul şi inventatorul suedez al dinamitei a strâns o avere de aproape nouă milioane de dolari, stabilind prin testament ca o mare parte a acestei sume să susţină premiile ce-i poartă numele.

Testamentul lui Nobel specifica numai cinci premii – pentru fizică, chimie, fiziologie sau medicină, literatură şi pace mondială. Un al şaselea premiu, pentru economie mondială, a fost instituit în 1968 de către Banca Naţională a Suediei.

De-a lungul anilor, premiile în bani au variat de la aproximativ 40.000 de dolari până la 1.000.000 de dolari în prezent.

Se crede că întristarea produsă de caracterul distructiv al explozibilului folosit în aplicaţii militare l-a motivat pe Nobel să instituie premiul pentru pace.

În contradicţie cu părerea generală, Nobel a demonstrat aplicaţia practică a nitroglicerinei (în anul 1860), dar nu a inventat-o el; acest lucru a fost înfăptuit în 1846 de către chimistul italian Ascanio Sobrero. Acest ulei temperamental – siropos, inflamabil, de culoare galben-deschis şi care explodează la cea mai uşoară zgâlţîitură – era atât de riscant pentru producerea la scară industrială, încât vreme de un deceniu şi jumătate a rămas o simplă curiozitate de laborator, mutilând mulţi chimişti curioşi. Nobel a descoperit o modalitate de a introduce cu grijă glicerolul, un lichid asemenea amidonului, în acizii azotic şi sulfuric, puternic volatili, astfel încât explozibilul rezultat să se poată manevra în siguranţă.

Această descoperire a fost însoţită şi de o tragedie: prima sa fabrică de nitroglicerină a explodat, ucigând patru muncitori precum şi pe fratele său mai mic, Emil. Următoarea sa fabrică a fost construită pe o barjă de mari dimensiuni ancorată în mijlocul unui lac liniştit.

Nobel şi-a scris testamentul pe când se afla la Paris, pe data de 27 noiembrie 1895, cu un an înainte să moară, concluzionând că „în acordarea premiilor nu se va ţine în nici un fel seama de naţionalitatea candidatului”.

Generos în multe acte filantropice cu caracter umanitar şi ştiinţific, el era, în mod paradoxal, pesimist, ironic cu accente de amărăciune si convins că descoperirile sale, în loc să împiedice războiul, vor face conflictul inevitabil şi mai sângeros decât până atunci. Nobel a murit la 63 de ani, neapucând să fie martor al primului război mondial, care i-a transformat cea mai mare teamă într-o realitate devastatoare.

Primul premiu finanţat din averea sa a fost acordat în anul 1901 fizicianului german Wilhelm Roentgen pentru descoperirea radiatiei X.

Testamentul lui Napoleon Bonaparte

NAPOLEON BONAPARTE

– decedat în 1821, în insula Sfânta Elena

– ultima dorinţă – trupul să-i fie incinerat după ce capul i se va rade, iar părul îi va fi împărţit între prieteni

Napoleon

Cândva personalitatea cea mai impunătoare a Europei, Napoleon Bonaparte, încoronat împărat al Franţei, a murit la vârsta de 51 de ani în exil, privat de putere, posesiuni şi avere. Cu toate acestea, el a scris testamentul unui împărat mărinimos, lăsând şase milioane de franci rudelor şi prietenilor, deşi el nu avea aceşti bani!

Napoleon a lăsat suma de 10.000 de franci ofiţerului francez Cantillon. Acesta avusese o tentativă plină de curaj de a-l asasina pe ducele de Wellington, cel care plănuise înfrângerea lui Napoleon la Waterloo şi izolarea sa ulterioară pe insula Sf. Elena. „Cantillon – scria împăratul înverşunat – avea în aceeaşi măsură dreptul să-l asasineze pe acel oligarh, precum avea acela de a mă trimite la pieire pe stânca Sf. Elena.”

Debarcând pe insula Sf. Elena pe data de 15 octombrie 1815, exilatul în vârstă de 46 de ani părea să aibă o stare bună de sănătate şi a adoptat o viaţă de rutină. El se trezea la ora nouă, lua micul dejun la zece, nu ieşea decât rareaori din casa ce-i fusese pusă la dispoziţie; servea cina la ora şapte, citea cu voce tare din clasici până la 11, apoi se culca. Monotonia acestei existenţe pentru un bărbat cândva activ, un bărbat ce încercase să cucerească toată Europa, a contribuit la deteriorarea sănătăţii lui Napoleon.

Dar ce l-a ucis pe Napoleon?

În ciuda ipotezelor persistente privind otrăvirea lui secretă – cu arsenic, antimoniu sau plumb; toate aceste elemente fiind regăsite în urma unor analize moderne ale părului său – fostul împărat era deja pe moarte din cauza unui ulcer stomacal malign ce îi invadase şi ficatul. Napoleon se temea că suferă de cancer la stomac, boală manifestată frecvent în familia sa. Aceasta îi omorâse mai multe rude, printre care şi pe tatăl său pe când acesta avea doar 38 de ani.

Împăratul exilat a resimţit primele semne rău prevestitoare în anul 1817, iar într-un interval de 3 ani ajunsese să vomite ceva asemănător zaţului de cafea – propriul sânge întunecat, digerat.

Imobilizat la pat, în anul 1821, în luna martie, Napoleon şi-a dictat testamentul care începea astfel: „Doresc ca cenuşa mea să odihnească pe malurile Senei, în mijlocul poporului francez, pe care l-am iubit aşa de mult”. Totuşi, cenuşa lui Napoleon urma să fie adusă la Paris abia în anul 1840, în timpul domniei lui Ludovic Filip. Însă, în aceea vreme, el ajunsese mult prea cunoscut pentru a-i fi împrăştiată cenuşa; urna sa a fost îngropată sub Domul Invalizilor.

Maria Luiza

Pe insula Sf. Elena, Napoleon suferea şi pe plan psihic din cauza întreruperii oricărei forme de comunicare cu soţia sa, Maria Luiza, şi cu fiul său. Nu se ştie cu siguranţă dacă el aflase de legătura ei cu ofiţerul austriac numit să o păzească, cu care se căsătorise în secret fără a mai aştepta decesul lui Napoleon. Testamentul lui nu dă semne de ranchiună: „Am fost mereu foarte mulţumit de iubita mea soţie, Maria Luiza. Îi voi păstra până în ultima clipă cele mai tandre simţăminte”.

Napoleon nu ştia, probabil, nici faptul că fiul său, fost rege al Romei, trăia în Viena ca duce de Reichstadt. „Îi recomand fiului meu – apare în testament – să nu uite niciodată că el s-a născut un prinţ francez şi să nu permită niciodată să fie transformat într-un instrument al triumviratului ce se opune naţiunilor Europei”.

Nu este nici o îndoială că medicii lui Napoleon i-au grăbit acestuia moartea. Începând din primăvara anului 1821, Napoleon suferea dureri agonizante la stomac şi ficat. Faptul că vomita frecvent şi avea o diaree acuta îl deshidrata grav. Medicul său de atunci, Francisco Antommarchi, a început să-i administreze un vomitiv dur pe baza unui compus otravitor al antimoniului, mascat în suc de lămâie. Băutura îl făcea pe Napoleon să se svârcolească pe jos în agonie, însă administrarea a fost continuată. Un al doilea medic, Archibald Arnott, a sugerat că împăratul ar putea fi ajutat de o cantitate şi mai mare de purgativ! În prezent, logica lor pare înspăimântătoare; de fapt, purgaţia unui pacient cu cancer stomacal pare un act de-a dreptul răuvoitor. Şi criminal.

Atunci când suferinţa lui Napoleon s-a intensificat, dr. Arnott i-a administrat zece grăunţe din laxativul toxic numit calomel. În câteva ore, fostul împărat a intrat  într-o stare de inconştienţă. El a murit la ora 13:49 în data de 5 mai. Ultimele sale cuvinte au fost: „Doamne!…Franţa!… Fiul meu… Josephine!”

Mai puţin nobile, dar categorice, au fost ultimele cuvinte din testamentul său: „Mor înainte să-mi vină vremea, ucis de oligarhia engleză şi de asasinii săi plătiţi”. Această afirmaţie i-a făcut pe mulţi să-şi pună întrebarea  dacă nu cumva împăratul era otrăvit treptat de paznicii săi englezi. Rezultatele unei tehnici numită analiză cu activare de neutroni au descoperit în părul lui Napoleon o cantitate de arsenic ce depăşea de 13 ori valoarea normală. Totuşi, arsenic s-a detectat şi în solul insulei Sf. Elena şi chiar în pasta tapetului ce acoperea pereţii camerei lui Napoleon, sugerând că britanicii să-l fi otrăvit pe Napoleon, precum şi mediul înconjurător, în acelaşi timp în care propriul său medic îi pregătea înghiţitura de graţie.