Anne Boleyn şi‑a făcut debutul la Curte cu ocazia unui spectacol cu măști intitulat „Asaltul asupra Castelului Virtuţii”, organizat la York Place, reşedinţa londoneză a cardinalului Wolsey. Strălucind într‑o rochie de satin, Anne a fost una dintre cele opt femei alese să reprezinte Virtutea feminină. Ele apărau un castel aflat sub asaltul Dorinţei – întruchipată de opt bărbaţi mascaţi. După câteva minute de bătălie fictivă, în timpul căreia combatanţii s‑au împroşcat cu apă de trandafiri şi s‑au bătut cu fructe, Virtutea a sucombat, iar femeile s‑au prins în dans cu atacatorii lor, care între timp îşi dăduseră jos măştile. Desigur, conducătorul reprezentanţilor Dorinţei s‑a vădit a fi însuşi regele.
Pentru a evita să intre în atenţia regelui, Anne a dansat cu un bărbat însurat, poetul sir Thomas Wyatt. Sir Henry Percy, moştenitorul domeniului Northumberland, a invitat‑o de asemenea la dans, dar, văzând că Henric pusese deja ochii pe fată, cardinalul Wolsey a intervenit pentru a preveni formarea perechii. În vreme ce călcâiele regelui se aprindeau după frumoasa Anne Boleyn, vizitele regelui în dormitorul reginei au încetat.
Cu toate că fusese oprită de la un măritiş avantajos, Anne a refuzat să devină amanta regelui. Henric insista. Într‑o serie de scrisori de dragoste pline de pasiune, acesta o implora: „oferă‑mi trupul şi inima ta”, promiţându‑i marea cu sarea: „vei fi unica mea amantă; le voi alunga pe toate celelalte”. Îi scria plin de dor, imaginându‑şi serile în care va sta în braţele ei şi sărutările pe care le va primi de la ea. A mers până acolo încât i‑a ridicat în slăvi „răţuştele (sânii) pe care sper să ţi le sărut cât mai curând”. Cu toate acestea, Anna a continuat să îi refuze avansurile.
În chip ciudat, Anne nu era o mare frumuseţe. Dacă ne luăm după spusele unui diplomat veneţian, era destul de ştearsă, „de o statură potrivită, negricioasă la piele, cu gâtul lung, gura mare şi cu sânii nu prea dezvoltaţi”. Referindu‑se la sex‑appealul acesteia, diplomatul continuă: „nu are nimic special, în afara dorinţei regelui de a o avea şi de nişte ochi negri deosebiţi”. Femeile de la Curte îi imitau ţinutele: mânecile lungi, bufante (pe care Anne le prefera pentru că îi ascundeau un al şaselea deget) şi gulerele brodate (pe care le purta ca să îi acopere o aluniţă destul de mare de pe gât) au devenit curând ultima modă la Curtea Angliei.
Henric a translatat pasiunea lui pentru inabordabila Anne în domeniul raţiunii, pretinzând că mariajul său cu Caterina nu a fost nicicând legal. Este adevărat că, de vreme ce aceasta fusese măritată cu fratele mai mare al lui Henric, prinţul Arthur, căsătoria celor doi ar fi fost în mod normal interzisă de Biserica Catolică. Însă Caterina obţinuse o dispensă papală după moartea lui Arthur, jurând că mariajul nu fusese niciodată consumat şi că urma să se căsătorească din nou, neprihănită, cu fratele defunctului. Acum Henric pretindea că totul nu fusese decât o minciună. Văduva ducelui de Norfolk a fost convinsă să depună mărturie: Caterina se culcase, de fapt, cu prinţul Arthur. Astfel, păcatul incestului – argumenta Henric – le spurcase mariajul. Iată de ce Caterina nu fusese în stare să zămislească un moştenitor! Dacă ar fi putut să divorţeze de regină şi să se însoare cu Anne, cu siguranţă ar fi fost blagoslovit cu un succesor.
Din nefericire, papa nu vedea lucrurile din aceeaşi perspectivă, în principal datorită faptului că, în perioada aceea, el era ţinut ostatic de nepotul Caterinei, Carol al V‑lea. Mai mult, când încercările cardinalului Wolsey de a obţine o anulare a căsătoriei au dat greş, Anne, care încă simţea ranchiună pentru felul în care fusese oprită să se mărite cu sir Henry Percy, a cerut înlăturarea lui Wolsey.
Cu toate acestea, divorţul întârzia să se producă. În cele din urmă, în 1532, la şase ani după ce Henric s‑a îndrăgostit fără speranţă de Anne şi la zece ani după ce a zărit‑o pentru prima dată, Anne a cedat.
La mijlocul lunii ianuarie 1533, era deja însărcinată. Perspectiva unui moştenitor l‑a îmboldit pe Henric să treacă la acţiune, iar evenimentele s‑au succedat apoi cu repeziciune. La 25 ianuarie, Anne şi Henric s‑au căsătorit în secret. La 23 mai, o lege specială a Parlamentului a declarat căsătoria dintre el şi Caterina de Aragon nulă şi neavenită. La Whitsun, Anne a fost încoronată, iar în septembrie a născut o fată, Elisabeta.
Se poate să fi fost dezamăgirea faptului că întâiul lor născut nu a fost un băiat. Poate cucerirea iubitei, după atâţia ani de preludiu extins, s‑a transformat într‑o uriaşă dezamăgire. Poate că, pur şi simplu, Anne nu era la fel de bună la aşternut ca sora ei, Mary cea neobosită. Oricare a fost motivul, la scurtă vreme Henric s‑a plictisit de noua lui regină.
În ceea ce o priveşte, nici ea nu era mulţumită de performanţele sexuale ale regelui. I s‑a plâns cumnatei sale, lady Rochford, că regele nu se putea lăuda nici cu pricepere, nici cu virilitate. Cu toate acestea, Henric a continuat să se culce cu ea, lăsând‑o gravidă de încă trei ori, fiecare sarcină încheindu‑se cu un avort spontan. Între timp, regele nu s‑a sfiit deloc să se afişeze cu o serie întreagă de amante, încercând să‑şi stimuleze astfel apetitul sexual aflat în declin.
Anne a pus un avort pe seama depresiei provocate de relaţia regelui cu „o altă preafrumoasă servitoare”. În încercarea de a‑şi îndepărta rivala, Anne a cerut sfatul unei doamne din propria suită, vicleana lady Rochford. Când regele le‑a descoperit micile uneltiri, lady Rochford a fost alungată definitiv de la Curte. Disperată, Anne a încercat să canalizeze interesul regelui către verişoara ei, Madge Shelton. Atunci când Henric a descoperit că regina încearcă să‑i manipuleze viaţa intimă, a alungat‑o de la Curte şi pe Madge – dar numai după ce s‑a culcat cu ea, desigur.
Deja Henric suferea de accese de impotenţă, plângându‑se doctorilor: „Am patruzeci şi unu de ani, vârstă la care vigoarea bărbatului nu mai este aceeaşi ca în apriga tinereţe”. Chiar şi aşa, Anne a rămas din nou însărcinată, în 1535. Henric a fost bucuros de veste, dar aceasta nu l‑a împiedicat să‑şi îndrepte atenţia către una dintre doamnele de onoare ale reginei, tânăra şi drăgălaşa Jane Seymour.
Apoi, în ianuarie 1536, Caterina de Aragon a murit. Pentru a marca în calendar data, Henric a organizat un turnir, la care a participat el însuşi, fiind doborât de pe cal. Vreme de mai bine de două ore, a zăcut inconştient. Anne a realizat astfel cât de fragilă îi era poziţia. Dacă regele ar fi murit, în Anglia ar fi izbucnit un război civil pentru succesiunea
la tron, iar ea s‑ar fi aflat în pericol de moarte. Atacul de panică a făcut‑o să nască prematur, zămislind un băiat deja mort.
Au existat zvonuri că fetusul era diform – un semn sigur că la mijloc existase o vrăjitorie. Henric nu şi‑a asumat paternitatea şi a anunţat că fetusul diform dovedea faptul că şi a doua lui căsnicie se afla sub blestemul incestului – Henric fusese doar iubitul surorii lui Anne înainte să se însoare cu cea din urmă.
Odată Caterina trecută la cele veşnice, Anne s‑a găsit într‑o situaţie extrem de vulnerabilă. Ar fi fost acum foarte simplu pentru rege să declare că prima lui căsătorie fusese, de fapt, valabilă şi, pentru a încheia disputa cu Biserica Catolică, să anuleze mariajul cu Anne şi să‑şi caute o nouă soţie. Peste toate aceste dificultăţi se suprapunea faptul că Anne nu era deloc populară la Curte. Cei care fuseseră de partea Caterinei şi care erau, în secret, încă fideli Bisericii Catolice, o porecliseră „concubina” sau „curva ochioasă”. Pentru a se consola, aceasta a început să flirteze cu diferiţi bărbaţi. Imediat, duşmanii ei au răspândit zvonul că ar avea iubiţi. Henric a auzit şi el aceste clevetiri şi a ridicat miza, spunând că soţia lui s‑a culcat cu o sută de bărbaţi. „Nu s‑a pomenit niciodată vreun prinţ sau vreun bărbat care să se fi împăunat atât de mult cu coarnele infidelităţii”, observa un contemporan de la Curte.
Prima parte AICI
Partea a treia AICI
sursa: Nigel Cawthorne, Viața amoroasă a regilor Angliei, Traducere și note de Andrei Covaciu, Corint, 2016
ISTORII REGĂSITE 