Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (III) Jane Seymour

Jane SeymourÎn curând, ceea ce urmărea Henric a devenit străveziu: la 2 mai 1536, Anne a fost arestată sub învinuirile de adulter, incest şi tentativă de omor asupra regelui. Patru presupuşi amanţi – un membru al Privy Chamber, sir Henry Norris, doi valeţi, sir Francis Weston şi William Brereton, precum şi un tânăr şi şarmant muzician pe nume Mark Smeaton – împreună cu fratele Annei, lordul Rochford, au fost arestaţi. Trei au negat acuzaţiile, însă Smeaton a recunoscut adulterul, sub tortură. Norris, Weston, Brereton şi Smeaton au fost judecaţi şi găsiţi vinovaţi de trădare. Împotriva lor nu au existat prea multe dovezi, iar acuzaţii nu au avut dreptul să se apere. Au fost spânzuraţi la Tyburn, castraţi cât încă mai erau vii, evisceraţi şi, la sfârşit, li s‑au tăiat membrele.

Anne şi Rochford au fost judecaţi în Sala Mare a Turnului Londrei. Câteva slujnice ale acesteia au depus mărturie privind „felul în care se distra regina în dormitor”, dar acuzatorul principal a fost lady Rochford, care a pretins că exista o „familiaritate nepermisă” între un frate şi o soră. Lordul Rochford, susţinea cumnata ei, „tot căuta prilejuri să ajungă în dormitorul surorii sale”. De asemenea, lady Rochford a sugerat că, de vreme ce Henric nu era în stare să conceapă moştenitorul pe care şi‑l dorea, Anne a încercat să obţină unul cu amanţii, printre aceştia numărându‑se şi fratele ei.

Ca probă a incestului, aceste afirmaţii erau de‑a dreptul absurde, însă nimeni nu îndrăznea să se opună scenariului ticluit de monarh. Judecătorul, ducele de Norfolk (de altfel, un unchi al Annei), a lăcrimat, se pare, atunci când a trebuit să pronunţe verdictul, ştiind că nu are de ales decât să îi găsească pe toţi vinovaţi. Sentinţa era deja impusă, iar condamnaţii aveau să ajungă fie pe rug, fie pe mâna gâdelui – după cum ar fi găsit de cuviinţă regele.

Henric a arătat puţină clemenţă, lăsându‑i pe condamnaţi să moară rapid şi fără chinuri. Rochford a căzut sub secure pe Dealul Turnului, iar Henric a plătit 24 de lire unui călău expert din Calais ca să o decapiteze pe fosta lui iubită pe Dealul Verde, nu înainte de a fi divorţat de ea. Cu două zile înainte de execuţie, căsătoria a fost anulată pe motiv că Anne îi fusese sortită mai înainte lui sir Henry Percy. Cu toate că aceasta practic anula acuzaţia de adulter, nimeni nu a îndrăznit să‑i menţioneze acest viciu de procedură lui Henric.

În vreme ce Anne se pregătea de execuţie, Henric a organizat o serie de petreceri fastuoase, ţinându‑se după fustele tuturor femeilor cât de cât atrăgătoare. Şi‑a comparat plăcerea nou‑găsitei libertăţi cu aceea pe care o simte un bărbat „atunci când scapă de o mârţoagă bătrână, sperând să găsească în curând un cal potrivit pe care să‑l călărească”. Regelui nu i‑a trebuit mult timp să‑şi găsească noua „iapă de montă”. La 30 mai 1536, la numai unsprezece zile de la moartea Annei, el s‑a însurat cu Jane Seymour.

Mariajul acestuia cu Jane era, de asemenea, incestuos din punct de vedere legal, pentru că proaspeţii însurăţei erau veri, însă Thomas Cranmer, mereu docilul arhiepiscop de Canterbury, le‑a oferit imediat o dispensă. Fiică a unui nobil de ţară, Jane era deopotrivă modestă şi pioasă. Cu toate că locuise la Curtea înclinată spre desfrâu a lui Henric vreme de mai mulţi ani, se spunea despre ea că rămăsese virgină. Un diplomat observa, sarcastic: „Cu toate că era englezoaică şi cu toate că trăise la Curte vreme îndelungată, nu vedea niciun păcat în a fi fată mare”.

Odată devenită regină, Jane şi‑a impus stilul plin de modestie şi celor din jur. I‑a interzis lui Anne Basset să poarte „veşminte franţuzeşti” şi a sfătuit‑o să‑şi acopere decolteul prea îndrăzneț. Până în ziua nunţii, la Curte se şi zvonise că „nu exista nicio temere că între cei doi s‑ar fi putut consuma o noapte de amor”. Cu alte cuvinte, Henric era impotent.

Totuși, ceva‑ceva a găsit monarhul în nurii tinerei consoarte, pentru că, în februarie 1537, aceasta a anunţat că rămăsese însărcinată. În cele din urmă, la 12 octombrie 1537, regina a dat naştere mult‑aşteptatului moştenitor al lui Henric – un prunc pe nume Eduard. În cinstea lui, s‑au organizat petreceri. Din nefericire, chinurile facerii s‑au vădit a fi mult prea grele pentru firava şi tânăra mamă, aceasta murind după numai douăsprezece zile.

Henric avea inima frântă. Dar şi‑a revenit destul de repede şi a început din nou să poftească la deliciile vieţii conjugale. De asemenea, era nerăbdător să înnobileze un nou duce de York – să‑i dăruiască un frăţior lui Eduard, care era un copil cam bolnăvicios. Henric avea patruzeci şi opt de ani, dar rămăsese convins că succesiunea la tron nu va putea fi asigurată pe deplin decât dacă ar fi lăsat în urma lui cel puţin doi moştenitori de sex bărbătesc. Problema era că, în absenţa unei regine, la Curte nu era nevoie nici de o suită a acesteia, nici de doamne de onoare. Aşa că majoritatea fetelor tinere şi eligibile se aflau pe la moşii.

John Hutton, ambasadorul regelui în Ţările de Jos, a fost însărcinat cu întocmirea unei liste cu potenţiale pretendente: de la o fătucă de paisprezece ani şi doamnă de onoare a reginei Franţei la o văduvă „verde”, în vârstă de patruzeci de ani. Recomandarea lui Hutton era însă ducesa Cristina de Milano, în vârstă de şaisprezece ani – „o frumuseţe aleasă, cu un corp armonios”. Aceasta se măritase la treisprezece ani cu ducele de Milano, rămânând văduvă şi fără copii după numai un an. Era, de asemenea, strănepoata de frate a Caterinei de Aragon.

Cristina a stârnit, cu siguranţă, interesul lui Henric, dar acesta îşi dorea să afle mai multe despre buchetul disponibil de prinţese franceze. A sugerat chiar organizarea unui fel de concurs de frumuseţe la Calais, însă ambasadorul Franţei a răspuns scurt că, în cazul în care fetele aveau să fie scoase la paradă asemenea unor ponei, poate că regele ar fi trebuit să facă şi pasul următor – să le încalece pe rând, ca s‑o aleagă pe cea mai potrivită. Auzind acestea, Henric a râs, s‑a înroşit, iar ideea a fost abandonată.

Pentru realizarea portretului ducesei Cristina, a fost ales pictorul Hans Holbein. Atunci când Henric a avut ocazia să îl vadă, a fost răpit de frumuseţea chipului pus pe pânză şi a comandat muzică şi măşti, pregătindu‑se pentru iminenta nuntă. Cu toate acestea, lordul şambelan Thomas Cromwell înclina să îl abată pe rege de la această alegere. Papa reuşise să unească Franţa şi Spania împotriva Angliei, astfel încât situaţia impunea o alianţă cu Germania, pentru a echilibra balanţa de putere. Astfel că Holbein a fost trimis din nou în călătorie, de data aceasta ca să realizeze portretul Annei de Cleves.

Partea a patra AICI


sursa: Nigel Cawthorne, Viața amoroasă a regilor Angliei, Traducere și note de Andrei Covaciu, Corint, 2016

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: