1824 James Lamert, fiul vitreg al sorei Elizabethei Dickens, propune familiei angajarea lui Charles în „fabrica” de cremă de ghete a domnului Warren („Warren’s blacking Factory”}, din Hungerford Stairs, lângă Charing Cross (în centrul Londrei). Dar să-l lăsăm pe Dickens să povestească însuşi, prin intermediul prietenului şi biografului său John Forster, acest trist episod din copilăria lui:
„James Lamert, ruda care locuia cu noi în strada Bayham, văzând la ce treburi eram pus zi de zi şi cunoscând situaţia noastră, propuse să mă angajeze la un depozit de cremă de ghete, unde să fac şi eu ceva pentru o leafă, cred, de şase şilingi pe săptămână. […] În orice caz, oferta a fost acceptată foarte bucuros de tata şi de mama, şi, într-o luni dimineaţă, m-am dus la depozitul de cremă de ghete ca să-mi încep viaţa de simbriaş. Mă mir cum de-am putut fi lăsat printre străini la o asemenea vârstă. Mă mir că, şi până atunci, văzând că fac fel de fel de treburi mărunte şi anevoioase de când venisem la Londra, nimeni nu s-a înduioşat în aşa măsură de mine — un copil cu însuşiri deosebite : ager la minte, zelos, firav şi uşor vulnerabil fizic şi psihic —, încât să fi dat ideea să se pună nişte bani deoparte, bineînţeles, ca sa fiu şi eu trimis la o şcoală. Prietenii noştri, presupun, erau şi ei sătui de ale lor. Nimeni însă n-a mişcat un deget. Tata şi mama erau pe deplin mulţumiţi. Poate că n-ar fi fost mai mulţumiţi nici dacă aş fi avut douăzeci de ani, gimnaziul terminat în mod strălucit şi dacă m-aş fi pregătit să intru la Cambridge.
Depozitul de cremă de ghete era ultima casă pe partea stângă a vechii străzi Hungeford Stairs. O clădire bătrână, şubredă şi dărăpănată, dând — fireşte — înspre Tamisa şi pur şi simplu mişunând de guzgani. Încăperile lambrisate, cu pardoseala şi scările putregăioase, colcăind de şobolani cenuşii, care chiţăiau şi se încăierau dând mereu buzna pe trepte în sus, murdăria, mizeria din casa aceea şi astăzi le am în faţa ochilor, de parcă aş fi acolo.
Biroul de tranzacţii era la etajul întâi, cu vedere spre şlepurile de cărbuni şi spre Tamisa; încamera aceasta era o nişă unde lucram eu. Munca pe care o făceam era să acopăr borcanele de cremă mai întâi cu un petic de pergament, apoi cu o bucata de hârtie albastră, să le leg la gură cu sfoară, şi pe urmă să aranjez hârtia frumos, ca să arate ca borcanele cu pomadă de la spiţerie. După ce un mare număr de borcane ajungeau la acest grad de perfecţiune, -mai aveam de lipit pe fiecare câte o etichetă, scrisă cu litere de tipar, şi apoi o luam de la capăt, cu şi mai multă râvnă.
Alţi doi sau trei băieţi făceau aceeaşi muncă, într-o încăpere de jos, şi cu acelaşi salariu. în prima luni, dimineaţa, unul din ei, îmbrăcat cu o zdreanţă de şorţ şi cu bonetă de hârtie pe cap, veni la mine să-mi arate cum să folosesc mai bine sfoara şi cum să fac nodul. Se numea Bob Fagin, şi mult după aceea mi-am îngăduit să mă slujesc de numele lui în Oliver Twist.
Ruda noastră, binevoitoare, s-a oferit să mă înveţe câte ceva în timpul orei de masă — de la douăsprezece la unu, cred, zilnic. Dar aşa ceva nu se potrivea deloc cu treaba mea din biroul de tranzacţii, încât curând aranjamentul căzu baltă, şi nu din vina lui sau a mea. La fel se întâmplă şi cu măsuţa mea de lucru şi cu sumedenia de borcane, hârtii, sfoară, foarfece şi etichete, care treptat-treptat dispărură din nişa biroului de tranzacţii şi începură să ţină tovărăşie celorlalte măsuţe de lucru, sumedeniei de borcane, hârtii, sfoară, foarfece şi cutii de pap dintr-o încăpere de jos.
Nu după multă vreme, Bob Fagin împreună cu mine şi cu un alt băiat, al cărui nume era Paul Green, despre care toţi credeau că fusese botezat Poli [nume de fată] (credinţă preluată şi de mine, mult timp mai târziu, în cazul domnului Sweedlepipe, din Martin Chuzzlewit), am lucrat cot la cot. Bob Fagin era orfan şi locuia cu cumnatul său, apar de meserie. Tatăl lui Poli Green părea mai distins fiindcă era pompier, în slujbă la teatrul «Drury Lane», unde o altă rudă de-a lui Poli, mi se pare că sora lui mai mică, făcea tot soiul de drăcovenii într-o pantomimă.
Nu se poate descrie în cuvinte suferinţa ascunsă pe care am îndurat-o coborându-mă până la această tovărăşie. Camarazii cu care eram zi de zi, în comparaţie cu cei din vremea copilăriei mele fericite, mă făceau să simt cum mi se năruie speranţele timpurii de-a ajunge, când voi fi mare, un om învăţat şi deosebit […]. Atât de mâhnit şi de umilit mă simţeam pe-atunci, până-n adâncul fiinţei mele, încât şi azi, deşi sunt un om renumit, lăudat şi fericit, când mi se-ntâmplă să mă rătăcesc, visând, în acea epocă din viaţa mea, uit că am soţie şi copii şi, cu toate că bărbat în toata firea, mă întorc îndărăt, la realitate, profund dezolat.
Mama, cu fraţii şi surorile mele [în afară de Fanny, de la „Academia Regală de Muzică”] mai stăteau încă, împreună cu o slujnică luată de la atelierul de muncă din Chatham, în cele două odăi din casa pustie de pe Gower Street North. Aveam un drum atât de lung de făcut, dus şi-ntors, în timpul orei de prânz, încât de obicei ori luam mâncarea cu mine, ori mă duceam să-mi cumpăr câte ceva de prin prăvăliile din preajmă. În acest ultim caz, cel mai adesea luam nişte cârnaţi şi o pâine de un gologan; câteodată, o porţie de tocană cu carne de vacă, la vreo bodegă; alteori, pâine şi brânză, şi un pahar de bere, de la o cârciumă amărâtă de peste drum, numită «Lebăda», dacă-mi aduc bine aminte, sau «Lebăda şi …» încă ceva, ce anume am uitat însă.
Odată, îmi amintesc, am pus subţioară pâinea (adusă de-cu-dimineaţă de-acasă), înfăşurată într-o bucată de hârtie, ca o carte, şi, ducându-mă la bodega cea mai bună, a lui Johnson, din Fundătura Clare, lângă «Drury Lane», am comandat o porţie mică de carne de vacă cu legume, ca s-o mănânc cu pâinea mea. Ce şi-o fi spus chelnerul, văzându-mă intrând în local de unul singur — o arătare ciudată, de-o şchioapă —, nu ştiu, dar parcă-l am şi acum dinaintea ochilor, holbându-se la mine, în timp ce mâncam legumele şi carnea, ba mai aducând şi pe un alt chelner să se uite şi acela la mine. I-am dat bacşiş o monedă de jumătate penny, dar tare aş fi dorit să nu o fi luat […].
Pentru ceaiul de după-amiază cred că mi se dădea răgaz o jumătate de oră. Când aveam destui bani, obişnuiam să mă duc într-o cafenea, unde ceream o cană de cafea şi o felie de pâine cu unt. Când rămâneam fără bani, dădeam o raită prin Piaţa Covert Garden şi mă uitam la fructele de ananas. Cafenelele unde mă duceam cel mai des erau, una, pe Maiden Lane, alta (care nu mai există), într-o fundătură, chiar lângă Hungeford Market, iar alta, pe St. Martin’s Lane, despre care îmi amintesc doar că se găsea în preajma unei biserici, şi că pe uşa de la stradă avea o placă ovală, cu cuvintele «Salon de cafenea» […].
Ştiu că nu exagerez, intenţionat sau fără să-mi dau seama, spunând că eram lipsit de mijloace şi că duceam o viaţă grea. Ştiu că dacă îmi dădea cineva un şiling, eu îl cheltuiam pe mâncare sau pe ceai. Ştiu că munceam de dimineaţă până seara, alături de nişte bărbaţi şi băieţi de rând, eu însumi un copil ca vai de lume. Ştiu că am încercat, dar degeaba, să nu cheltuiesc mai mult decât aveam, iar câştigul să-mi ajungă toată săptămâna, punând bani deoparte, într-un sertar din biroul de tranzacţii, împăturiţi în şase pacheţele, conţinând aceeaşi sumă, cu câte o etichetă pentru fiecare zi. Ştiu că umblam pe străzi insuficient hrănit. Ştiu că, lipsit fiind de orice îngrijire, puteam ajunge cu uşurinţă, slavă Domnului, un mic hoţ sau un mic vagabond.”
Cât de amar i-a fost lui Charles Dickens acest episod din chinuita lui copilărie se poate deduce şi din faptul că nu l-a povestit decât târziu, când era în culmea gloriei şi numai după ce John Forster i-a spus că cineva afirmase că îl cunoştea dintr-o fabrică de lângă Hungeford Market. „Dickens amuţi dintr-odată şi multă vreme rămase învăluit într-o tăcere impresionantă. Apoi îl chemă acasă pe Forster, ca pe cel mai bun prieten, să stea de vorbă între patru ochi şi, cu multă greutate şi tristeţe, îi povesti întreaga istorie, pentru prima şi ultima oară.”Ulterior, va relua, în planul ficţiunii, dar fără mari deosebiri, acest episod autobiografic, în capitolul XI — Încep să trăiesc din munca mea şi nu sunt încântat —, din romanul Viaţa lui David Copperfield.
Partea a patra AICI
sursa: Charles Dickens, Pagini alese, Retrospectivă elaborată în redacţie de G.Pienescu, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982
ISTORII REGĂSITE 