Armele
Armele nobililor, foarte variate, erau lancea, spada, pumnalul, armura și scutul. Spre deosebire de seniori, oamenii de rând luptau numai pe jos, folosindu-se doar de o bâtă și un scut. Dacă un nobil era provocat de un om din popor, putea refuza întâlnirea, iar dacă totuși se prezenta lupta călare și complet echipat, pe câtă vreme celălalt îl înfrunta pe jos, atacându-l cu bâta. Când, însă, nobilul provoca un om sărman, atunci el trebuia să se prezinte în arenă fără cal, fără armură și fără arme; altfel, acestea i se confiscau și trebuia să-și înfrunte adversarul numai în cămașă și cu mâinile goale.
Arena
Arena în care se desfășurau duelurile judiciare avea, după prescripțiile din 1306 ale regelui Franței Filip IV cel Frumos (1285-1314), 80 pași în lungime și 40 în lățime, fiind prevăzută cu tribune pentru spectatori. Uneori, terenurile de luptă erau închiriate și, pentru că lucrul era deosebit de rentabil, biserica însăși s-a lansat în astfel de afaceri, amenajând mai multe arene în Paris.
Desfășurarea duelului
Iată cum decurgeau lucrurile după regulamentul regelui amintit:
În ziua stabilită cei doi adversari porneau de acasă călare, cu viziera ridicată, precedați de purtătorii lor de arme. Cel care lansase provocarea trebuia să sosească la prânz, iar provocatul înainte de ora 3 după-amiază. Cine încălca această regulă era socotit învins și judecat! Apoi, un herald înainta călare până la marginea arenei, înștiințând pe cei de față că trebuiau să se așeze și să păstreze liniștea: „nimeni să nu vorbească, să facă semne, să nu tușească, să nu scuipe, să nu strige.” Nimeni, sub niciun pretext, nu avea voie să pătrundă în arenă fără îngăduința celor care arbitrau întâlnirea. Reclamantul jura că este sigur de justețea cauzei sale și că nu purta asupra sa, în arme sau harnașament, ierburi, talismane, formule magice. Pârâtul proceda la fel.
După ce heraldul striga: „Faceți-vă datoria”, stindardele cavalerilor erau azvârlite în arenă și când se striga „Lăsati-i să înceapă”, lupta se angaja. Dacă unul din cavaleri cerea încetarea întrecerii, disputa se oprea. În eventualitatea că tratativele eșuau, cei doi reluau întocmai pozițiile dinaintea opririi. Într-o epocă mai târzie, regele însuși putea determina încetarea ostilităților, aruncându-și sceptrul în arenă. Lupta înceta definitiv când una din părți își recunoștea vina sau când unul dintre combatanți era scos în afara limitelor arenei. Calul și echipamentul învinsului reveneau seniorilor care judecaseră pricina.
sursa: Alexandru Cernea, Ștefan Grigorescu, Onoarea se spăla cu sânge în Magazin istoric, Anul VI, nr.3 (60), martie, 1972
ISTORII REGĂSITE 