Arhive etichetă: cavaleri

O istorie a duelului (II)

duelArmele

Armele nobililor, foarte variate, erau lancea, spada, pumnalul, armura și scutul. Spre deosebire de seniori, oamenii de rând luptau numai pe jos, folosindu-se doar de o bâtă și un scut. Dacă un nobil era provocat de un om din popor, putea refuza întâlnirea, iar dacă totuși se prezenta lupta călare și complet echipat, pe câtă vreme celălalt îl înfrunta pe jos, atacându-l cu bâta. Când, însă, nobilul provoca un om sărman, atunci el trebuia să se prezinte în arenă fără cal, fără armură și fără arme; altfel, acestea i se confiscau și trebuia să-și înfrunte adversarul numai în cămașă și cu mâinile goale.

Arena

Arena în care se desfășurau duelurile judiciare avea, după prescripțiile din 1306 ale regelui Franței Filip IV cel Frumos (1285-1314), 80 pași în lungime și 40 în lățime, fiind prevăzută cu tribune pentru spectatori. Uneori, terenurile de luptă erau închiriate și, pentru că lucrul era deosebit de rentabil, biserica însăși s-a lansat în astfel de afaceri, amenajând mai multe arene în Paris.

Continuă citirea →

Cavaleri şi nobili în Evul Mediu

cavaler medieval

Începând cu secolul al XI-lea, seniorii (feudalii laici) au început să se distanţeze de restul societăţii prin organizarea instituţiei cavaleriei. Obiectivul principal era de a forma din tinerii familiilor feudale vasali care să-şi îndeplinească datoriile faţă de seniorul lor şi luptători destoinici.

La început, tânărul slujea ca paj la castelul seniorului. El avea datoria să deprindă meseria armelor şi modul de viaţă al nobililor. În jurul vârstei de 20 de ani, când tânărul era apt pentru a participa la război şi dispunea de mijloacele de a-şi procura echipamentul necesar, putea deveni cavaler. Subordonarea cavalerului cerinţelor vasalităţii era ilustrată de faptul că, de regulă, naşul cavalerului era seniorul său. Cavalerii primeau de la seniorii lor proprietăţi.

Continuă citirea →

În căutarea regelui Arthur

Domnia lui a constituit o epocă de aur pentru Anglia, o vreme a spiritului cavaleresc atât în luptă, cât şi în dragoste. Timp de secole scriitori şi artişti i-au înfrumuseţat povestea. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă şi literaţii au propus o realitate mult diferită de legendă.

Într-un castel întunecat, aşezat pe un promontoriu stâncos ce se ridică din mare, Igrayne aşteaptă întoarcerea soţului ei Gorlois, duce de Cornwall. Însă în acea seară nu acesta pătrunde în iatacul ei, ci Uther Pendragon, regele Angliei, care, ajutat de Vrajitorul Merlin, ia înfăţişarea lui Gorlois pentru a-şi satisface pasiunea neîngăduită pentru Igrayne. Este conceput un copil. Astfel începe povestea legendarului rege Arthur, o poveste ce a inspirat nenumăraţi scriitori şi artişti şi a stăpânit imaginaţia oamenilor vreme de secole.

Continuă citirea →

Bătălia de la Nicopole. Cruciaţii împotriva lui Baiazid (II)

În clipa aceea se produsese catastrofa. Cavalerii francezi măturaseră ultimele elemente ale cavaleriei inamice, când în faţa lor apăru alt zid. Zidul ienicerilor! Cei mai vajnici ostaşi ai padişahului! Ienicerii nu ştiau ce înseamnă înfrângerea. Pentru ei nu exista decât alternativa victorie sau moarte! Zecile de mii de ieniceri, orânduiţi într-o imensă potcoavă, cu laturile întinse ca nişte braţe asupra flancurilor cavaleriei franceze, se strânseseră într-un vast cerc, prinzând-o la mijloc, ca într-un cleşte. Cruciaţii se văzuseră deodată înconjuraţi de un zid de fier alcătuit din zeci de mii de lănci aţintite spre ei.

Continuă citirea →

Templierii – teoria conspiraţiei

Templierii, slujitori ai diavolului?

Templierii, slujitori ai diavolului?

Povestea decăderii celui mai puternic, mai bogat şi mai influent ordin cavaleresc medieval bântuie secolele, pe măsură ce din ce în ce mai mulţi istorici şi cercetători încearcă să descifreze misterele în care este învăluită. Au fost, cu adevărat, templierii slujitorii satanei sau complotul distrugerii lor este o maşinaţiune pusă la cale de regii europeni împreună cu papalitatea? Există în rândul Ordinului un aşa-numit Templu Negru, format dintr-un grup de mari iniţiaţi gnostici – adevăraţii conducători ai Cavalerilor, care au continuat să trăiască în secret vreme de veacuri, pentru a renaşte în Masonerie – sau întreaga conspiraţie a distrugerii Templului a fost săvârşită din raţiuni politice şi financiare, iar povestea templierilor s-a stins odată cu arderea pe rug a ultimului lor Mare Maestru, Jacques de Molay?

De la Sărmani Cavaleri ai lui Hristos…

Cruciaţii cuceresc Ierusalimul în 1099, iar 20 ani mai târziu, doi veterani ai primei cruciade, Hugues de Payns şi Godfrey de Saint-Omer, înfiinţează împreună cu alţi şapte cavaleri un Ordin de călugări-războinici a cărui menire este aceea de a-i proteja pe numeroşii pelerini care încep să sosească în Oraşul Sfânt. Baudouin al II-lea de Boulogne, regele Ierusalimului, le stabileşte reşedinţa în moscheea Al-Asqa, ridicată pe ruinele esotericului Templu construit de Solomon în jurul anului 950 î.Hr.

Templul era venerat deopotriva de evrei, de creştini şi de musulmani. Templierii resimt puternic influenţa multiculturală a acestui loc, adoptând o deschidere neaşteptată faţă de musulmani şi înţelegând necesitatea coexistenţei cu o civilizaţie cel puţin la fel de complexă şi de dezvoltată precum cea europeană.

Pe plan militar, arabii erau superiori cruciaţilor, înfrângerile de la început explicându-se numai prin curajul nebun al Cavalerilor, conjugat cu numeroasele lupte interne şi rivalităţi dintre şeici; cultural, Islamul strălucea prin Averroes, care-l redescoperise şi-l comentase pe Aristotel, Al Schwarishmi – părintele algebrei, Avicenna care revoluţiona medicina precum şi numeroşi poeţi, chimişti, astronomi şi arhitecţi. Mişcare politică extrem de abilă – încă din 1119, primul an al existenţei Ordinului Cavalerilor Sărmani ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon , templierii stabilesc legături cu arabii, încheie pacturi, devin garanţi ai diverselor tratate dintre regii creştini şi conducătorii musulmani şi chiar ajung să primească fii de şeici în Ordin.

Ordinul este recunoscut pentru cinstea şi milostenia sa. Izvoarele epocii laudă devotamentul şi simplitatea templierilor: “Nu îi vezi niciodată pieptănaţi, foarte rar se spală, au barba neîngrijită şi duhnesc de mizerie” – un portret demn pentru orice dârz luptător al Spiritului, imun la cele lumeşti. Această imagine avea sa dureze, însă, numai primii nouă ani de existenţă ai Ordinului.

Ordinul devine din ce în ce mai popular în rândul aristocraţiei europene – încă de la bun început era puternic ierarhizat: pentru ca un tânăr să îmbrace peste zale mantia albă cu cruce roşie, trebuia să fie de sânge nobil din partea ambilor părinţi. Conducătorul suprem al templierilor, Marele Maestru, avea 4 cai şi 4 scutieri, Comandorii, Marii Preoţi şi Călugării-Inspectori căpătau 3 cai şi 2 scutieri, în vreme ce Cavalerii simpli aveau dreptul la 2 cai şi niciun scutier. Ordinul era completat de sergenţi şi turcopoli (soldaţi de origine umilă, de obicei indigeni) care formau, de fapt, grosul forţei Ordinului, fiind de până la 10 ori mai numeroşi decât Cavalerii.

Toate aceste avantaje, dimpreună cu promisiunea unei vieţi virtuoase, dar plină de aventuri, i-au determinat pe numeroşi fii de nobili europeni să-şi dorească să facă parte din Ordin, iar pe măsură ce numărul acestora a crescut, susţinătorii Ordinului au devenit din ce în ce mai mulţi. Printre aceştia se număra şi abatele de Citeaux, Bernard din Clairvaux, unul dintre cele mai influente personalităţi ale epocii, care îşi asumă cauza calugărilor-soldaţi, le desăvârşeşte Regulamentul şi provoacă convocarea Conciliului de la Troyes din 1128, prin care templierii sunt recunoscuţi oficial de către Biserica catolică şi devin supuşii direcţi ai Papei.

… la veritabili bancheri corporatişti ai Evului Mediu

Noul statut aduce într-o perioadă extrem de scurtă schimbări majore în economia Ordinului. De la recunoaşterea de către Papă, donaţiile încep să curgă în valuri – credincioşii de pe tot cuprinsul Europei occidentale doresc să participe activ la recucerirea Pământului Sfânt (iar dacă nu o pot face cu sabia în mână, se gândesc că şi banii pentru o cauză nobilă sunt buni). Donaţiile capătă inclusiv forma de drepturi senioriale, unele foarte profitabile, precum pământuri, castele, fortăreţe şi chiar oraşe întregi. Încet-încet, Ordinul se extinde precum o caracatiţă în rândul întregii Europe catolice, ajungând administratorul unor sume colosale care fac din el un fel de imperiu financiar multinaţional, echivalentul unei corporaţii moderne.

Sigiliul lor – doi călăreţi pe acelaşi cal, ceea ce simboliza sărăcia – nu-i împiedică să constuiască, la Ierusalim, grajduri pentru 2.000 de cai şi 1.500 de cămile. De asemenea, uitând de episodul biblic în care Iisus îi alungă pe negustori din Templu, templierii îşi crează un birou de schimb pentru pelerini şi încasează camata. Vâzând că această afacere este extrem de profitabilă, Ordinul o extinde în toate comandamentele sale – prin această decizie, practic, punându-se bazele unor instituţii echivalente cu băncile moderne.

Marea invenţie financiară a Ordinului este scrisoarea de schimb, care funcţionează pe principiul unei cărţi de credit – se emitea o poliţă pe numele unui pelerin care, de exemplu, depune bani, bunuri sau obiecte de valoare la Paris. Acesta poate călători liniştit, fără frică hoţilor sau costuri suplimentare de escortă şi de transport, până la Ierusalim, unde în baza scrisorii îşi retrage, evident cu o anumită dobândă, suma sau contravaloarea obiectelor depuse la Paris. Într-o epocă în care orice activitate bancară era prohibită de Biserică, uriaşele avantaje financiare ale templierilor le asigura acestora o dezvoltare şi o prosperitate fără precedent. La toate acestea se adăuga practica conform căreia tinerii nobili care aspiră să devină Cavaleri să-şi doneze întreaga moştenire, odată cu primirea în Ordin.

În secolul al XIII-lea, aproape toţi marii aristocraţi ajung să-şi încredinţeze în perioade de restrişte avutul Cavalerilor. Întrucât cuvântul templierilor era socotit mai sigur decât al multor regi, Fortăreaţa Templului din Paris primeşte să păstreze cu dobândă bani gheaţă, dar şi obiecte de valoare. Bijuteriile Coroanei Angliei şi tezaurul Franţei au stat vreme de decenii în custodia Cavalerilor. Veritabilele contracte de trezorerie sau împrumut pe care Ordinul le semnează cu clienţii săi de os nobil sau sânge albastru au, în mare parte, aceleaşi clauze precum cele moderne – dobândă, penalităţi, bonusuri de fidelitate etc.

 

Nu în ultimul rând, Regulamentul le conferă templierilor nişte privilegii extraordinare: Ordinul era scutit de dări şi de impozite, însă putea să perceapă după bunul plac asemenea taxe; nu răspundea în faţa justiţiei laice, nici a celei bisericeşti – Cavalerii puteau fi judecaţi numai de Maeştri templieri sau (simbolic) de Papă, în schimb aveau dreptul de a condamna la moarte şi de a judeca numeroase delicte; Cavalerii nu se confesau decât preoţilor care făceau parte din Ordin; Marele Maestru avea de facto statutul unui prinţ pan-european, iar alegerea sa nu era supusă niciunei ratificări exterioare templierilor. Pe măsură ce anii trec, dependenţa templierilor faţă de Papă devine una simbolică, astfel că organizaţia are privilegiile unei adevărate puteri suverane, luându-şi şi numele de Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani – Ordinul Suprem şi Militar al Templului din Ierusalim. Numeroasele bogăţii şi feude răspândite prin toată Europa fac ca, la apogeul organizaţiei, Ordinul să devină cea mai mare putere financiară europeană din întreg Evul Mediu, cu un profit anual de 800.000 de livre, echivalentul a 1 miliard de euro din prezent! în condiţiile în care venitul anual al majorităţii regatelor era de 10 ori mai mic.

O organizatie invaluita in mistere

Pe masura ce Ordinul a ajuns la maturitate, in interiorul sau s-a format un veritabil cult al secretului: consfatuirile Maestrilor erau inaccesibile cavalerilor, intreaga corespondenta a organizatiei era criptografiata, iar Regulamentul – copiat in putine exemplare – nici macar nu era cunoscut pe indelete de catre simpli cavaleri. De altfel, influenta locului asupra Ordinului a fost coplesitoare, Asia de Sud-Vest fiind in acele timpuri intr-o continua si clocotitoare efervescenta mistica, un creuzet al sincretismelor religioase si a hermetismului, un loc in care neopitagoricieni, neoplatonicieni, gnostici, crestini, evrei si musulmani veneau zi de zi in contact unul cu celalalt, impartasindu-si credintele si inraurindu-se reciproc.

Templierii au fost indubitabil crestini – luptandu-se pana la moarte in numele credintei si fiind custozii unor relicve sfinte, precum  patibulum-ul (stalpul orizontal al) crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul – insa, multi istorici estimeaza, astazi, ca credinta lor a fost inevitabil alterata (de altfel, un tanar templier scria laconic intr-o scrisoare trimisa acasa: „Am devenit orientali”). Cat de mult a imbratisat Ordinul gnosticismul ramane o dilema inca nerezolvata, insa tocmai curentele mistice care tulburau aliniamentul cu doctrina catolica au fost o parghie abil folosita de catre inchizitorii care i-au condamnat de erezie si satanism. Pe de alta parte, cei mai multi Cavaleri si chiar Maestri (in frunte cu ultimul Mare Maestru al Ordinului, Jacques de Molay) erau analfabeti, iar asemenea subtilitati religioase le erau, teoretic, inaccesibile.

Tocmai din acest motiv, s-a speculat ca in interiorul organizatiei s-a format o conducere din umbra, un Templu Negru, puternic influentat de esoterismul islamic si de gnosticism, un grup de initiati care chiar daca in esenta ramaneau crestini, impartaseau o credinta si o dogma radical diferita fata de cea propagata de catolici. Astfel se explica blasfemiile incredibile de care templierii au fost acuzati spre sfarsitulul anului 1307, dupa arestarea lor. Scuipatul crucii era o practica gnostica prin care se sublinia ca adevaratul Dumnezeu se afla in ceruri, nu intr-o bucata de lemn (de asemenea, gestul dadea seama si de porunca biblica: Sa nu-ti faci chip cioplit!); inchinarea la un idol pagan, Baphomet, era un ritual de cunoastere divina, prin care se sfida dogma Sfintei Treimi – o erezie politeista in ochii gnosticilor – si se reafirma credinta intr-un singur Dumnezeu; sarutul pe gura intre barbati (practica obligatorie in cadrul ceremoniei de primire in Ordin a tinerilor Cavaleri) simboliza unirea spiritelor – o garantie morala de fidelitate si supunere.

Dulcele declin al refugiului in lux

Desi templierii au purtat niste batalii remarcabile, cea mai faimoasa dintre toate fiind cea de la Montgisard (pictura, jos), petrecuta pe 25 noiembrie 1177, cand un palc de 500 de cavaleri au tinut eroic piept armatei lui Salah ad-Din (Saladin) de 26.000 de oameni, obligandu-l pe marele sultan arab sa se retraga, Ordinul nu a jucat niciodata rolul unei armate – structura aristocratica si Regulamentul sau strict nepermitandu-i din start acest lucru –, ci a avut, mai degraba, atributiile unei forte de elita, gardian al pacii si mediator intre numeroasele factiuni crestine si musulmane.

Incepand cu a doua jumatate a secolului XII, armata lui Saladin devine din ce mai puternica, iar in 1187 se produce dezastrul – Ierusalimul este pierdut. Desi liderul arab este inimos – nu permite comiterea niciunui abuz sau masacru, respecta bisericile si le da crestinilor un ragaz de 40 de zile sa paraseasca orasul, fata de templieri – calugari-razboinici – aplica legea razboiului sfant, a jihadului, lasandu-le sa aleaga: ori se convertesc la Islam, ori sunt decapitati. In treacat fie spus, Marele Maestru de atunci, Gerard de Ridford a fost in cele din urma eliberat, iar Saladin nu era omul exceptiilor…

Arabii cuceresc noi teritorii, are loc invazia turca, apoi cea mongola, iar Comandamentul Suprem al Templierilor este nevoit sa fie mutat din ce in ce mai in nord-vest, mai aproape de Europa. Puterea militara a organizatiei se estompeaza, iar in cruciadele care urmeaza pentru recucerirea Ierusalimului, toate incheiate cu umilinte si esecuri usturatoare, templierii se implica exclusiv pentru a-si urmari interesele politice si financiare, indepartandu-se sensibil de Franta, tara de origine a Ordinului, si apropiindu-se de Anglia si Germania.

La inceputul secolului XIII, organizatia infiintata pentru a proteja Orasul Sfant ramane practic fara misiune in Orientul Mijlociu – ar fi putut continua lupta in Spania si Portugalia, tari ocupate de arabi, insa cu abilitatea diplomatica specifica evita sa mai porneasca la razboi impotriva Islamului. Prin urmare, Ordinul se intoarce in Franta unde isi atrage rapid oprobiul multimilor, din chiar prima zi in care Marele Maestru Jacques de Molay isi face intrarea in Paris precum un mare sultan oriental cu 160 de Cavaleri, sclavi negri si 12.000 de camile arhiumplute cu aur, argint si bijuterii. Din moment ce sansele de eliberare a Ierusalimului erau nule si cruciadele luasera sfarsit, oamenii incep sa se intrebe la ce (mai) foloseste aceasta imensa avere Ordinului de 15.000 de cavaleri si peste 100.000 de personal auxiliar?

Complotul regelui ambitios
Opulenta Ordinului si Regulamentul sau care confera organizatiei privilegiile unui stat in stat nu sunt defel pe plac Regelui de Fier, Filip cel Frumos, un campion al suveranitatii nationale care avusese taria sa-si trimita cancelarul, fidelul Guillame de Nogaret, sa-l palmuiasca pe Papa Bonifaciu al VIII-lea, in momentul in care acesta ceruse regelui sa scuteasca clerul francez de taxe. In ciuda aversiunii pe care o avea fata de templieri, Filip cel Frumos se imprumuta de trei ori de la Ordin, ajungand in pragul anului 1307 sa fie practic inglodat in datorii. De asemenea, incercand sa controleze cat de cat activitatile templierilor, regele isi exprima dorinta de a intra in Ordin, dar este refuzat politicos de catre Marele Maestru, o ofensa de neiertat. Nu in ultimul rand, la urechile lui Filip ajung zvonuri conform carora Ordinul ar dori sa intemeieze in Franta un stat monahal, pe modelul celui infiintat de Teutoni in Prusia. Toate aceste aspecte fac Ordinul indezirabil in ochii regelui; Filip al IV-lea, profitand de un papa-marioneta, Clement al V-lea, insarcinandu-l pe omul sau de incredere – Nogaret – sa pregateasca distrugerea templierilor.

Masinatiunea este pusa in miscare de catre Esquieu de Floryan, fostul comandant al comanderiei Templului de la Montfaucon, exclus din Ordin, care-i furnizeaza lui Nogaret marturii scrise din care reiese ca templierii practica in secret scabroase ritualuri profanatoare. Prevalandu-se de o cerere a Marelui Inchizitor al Frantei, dupa ce isi pregateste indelung si minutios armata pentru aceasta operatiune, pe 13 octombrie 1307, regele ii aresteaza pe toti templierii de pe teritoriul regatului. Stupefiati de ceea ce li se intampla, foarte putini templieri protesteaza, si mai putini lupta – acestia sunt ucisi pana la ultimul.

Cei mai multi Cavaleri ajung pe mana Inchizitiei, in beciurile careia sunt torturati sistematic, cu salbaticie si mult sadism, si recunosc toate invinuirile aduse: l-au renegat pe Iisus, au practicat sodomia, s-au inchinat diavolului. In paranteza fie spus, la numai 12 zile de la arestare, lasul Mare Maestru Jacques de Molay le cere Cavalerilor sa-si marturiseasca pacatele pentru a-si usura constiinta – apoi, revine tardiv asupra acestui ordin. Filip al II-lea orchestraza cu multa dibacie un adevarat circ de invinuiri, procese, torturi si retractari, Marele Maestru jucand de fiecare data in contratimp, adoptand atitudini prostesti, neintelegand gravitatea situatiei si chiar refuzand sa-si apere Ordinul. „Sunt un simplu cavaler analfabet”, avea sa marturiseasca de Molay.

O luna mai tarziu, pentru a-i feri pe templieri de persecutii similare in restul Europei, Clement al V-lea ii scoate pe invinuiti de sub jurisdictia regelui si-i plaseaza sub cea bisericeasca, insa, in vara lui 1308, dupa ce interogase el insusi cativa Cavaleri, revine asupra deciziei, iar torturile se reiau si confesiunile de vinovatie curg in valuri. Este de notat faptul ca templierii din Anglia, Portugalia, Spania si Germania nu au suferit aceste suplicii – multi dintre ei au fost judecati si achitati de tribunalele publice, disparand apoi, cel putin pentru cateva secole, din istorie.

In 1311, Clement al V-lea convoaca un conciliu la Vienne si aboleste Ordinul Templului, „nu sub forma unei sentinte definitive, ci cu titlu provizoriu”. Cu alte cuvinte, Ordinul este temporar suspendat, fara a fi condamnat, un provizorat care tine pana in zilele noastre. De asemenea, Papa ii judeca pe principalii demnitari ai Ordinului – Marele Maestru Jacques de Molay, Marele Inspector Hugues de Pairaud, preceptorul de Acvitania, Geoffroy de Gonneville, si preceptorul de Normandia, Geoffroy de Charnay. Intrucat toti patru isi recunoscusera vina in mod public, au fost condamnati la inchisoare pe viata, dar la pronuntarea sentintei, primii trei isi retrag brusc si vehement acuzatiile.

„Pacatul meu este ca am tradat Ordinul pentru a-mi salva viata. Ordinul Templului este sfant si pur! Toate acuzatiile aduse lui sunt false, la fel cum false sunt si marturisirile templierilor!” ar fi spus intr-un necaracteristic acces de curaj de Molay. Neavand alta solutie, judecatorii ecleziastici ii dau pe mana regelui. Acesta convoaca consiliul si, fara sa piarda o secunda, hotareste ca cei trei sa fie ucisi in aceeasi zi ca eretici care si-au retractat confesiunea pacatelor. Pe 18 martie 1314, la ceas de seara, ei sunt arsi pe rug in piata Ile de la Cite din Paris. De Molay (desen) cere sa fie legat pe rug in pozitie de rugaciune, cu mainile impreunate si fata spre catedrala Notre-Dame. Dupa ce focul este aprins, legenda spune ca Marele Maestru i-a blestemat pe Filip cel Frumos si pe Clement al V-lea. Cert este ca artizanii distrugerii templierilor aveau sa moara amandoi in acelasi an – papa la numai cateva saptamani de la moartea Marelui Maestru, iar regele spre sfarsitul toamnei.

Mostenirea Templului

Ordinul Templului distrus de Filip cel Frumos in 1307 nu este acelasi care a luptat pe Pamantul Sfant timp de doua secole, si care, in cele din urma, a fost nevoit sa renunte la misiunea sa, suferind pierderea celor mai buni membri. Este doar umbra stralucitului Ordin, o organizatie decadenta in cautarea unei reconvertiri pe care nu a mai fost capabila sa o duca la bun sfarsit. Pe de alta parte, procesul intentat Templierilor este unul in acelasi timp politic si religios, insa am gresi daca am crede ca al doilea aspect este un simplu camuflaj pentru cel dintai. Cercetatorii Gerard si Sophie de Sede noteaza in lucrarea L’Occultisme dans la politique:

Ordinul insusi avea o dubla fata, aspect dezvaluit fiind chiar in Regulamentul sau: « Din viata noastra nu vedeti decat coaja care se afla in exterior, dar nu banuiti puternicele precepte care se afla inlauntru ». Adevaratii sefi, in mod intentionat anonimi, ai acestei tehnocratii ocultiste se ridicau deasupra epocii lor. Dupa cum a scris Michelet : « Ideea de Templu, mai inalta si mai generala chiar decat aceea de Biserica, planeaza pe deasupra oricarei religii – Biserica imbatraneste, dar Templul ramane mereu tanar. » Tot asa precum el se situa deasupra Bisericilor, Templul se plasa si deasupra statelor; in numele unei meta-istorii, el nutrea un imens plan de organizare a lumii civilizate. Aceasta din urma avea nevoie de asa ceva: Orientul si Occidentul se sfasiau reciproc; Europa era un spatiu inchis unde se infruntau, pe de o parte, regi si feudali, pe de alta, regii intre ei; deosebirea dintre spiritual si temporal nu mai era respectata; Biserica intervenea in guvernarea statelor, iar acestea in modul de organizare al Bisericii. Acestor rivalitati haotice, maestrii templieri din umbra le opuneau ideea unei sinarhii, adica a unei ordini sociale in care diferitele puteri, exercitandu-se fiecare in sfera sa, nu s-ar fi suprapus. Pentru a garanta acest echilibru, ei visau la un domnitor al pamantului, arbitru suprem al sefilor politici si religiosi, ales de catre un consiliu al inteleptilor”.

Este greu de crezut ca la peste 700 de ani de la stingerea Ordinului, influenta Templului ramane inca atat de puternica. Totusi, daca privim dintr-o cheie conspirationista o anumita inlantuire de evenimente istorice – nasterea Masoneriei in secolul XVII, izbucnirea revolutiilor de independenta si emancipare din secolul XVIII-XIX, formarea marilor corporatii transnationale, explozia globalizarii si a institutiilor politice si financiare mondiale (ONU, NATO, Uniunea Europeana, Banca Mondiala, FMI etc.) in secolul XX, ipoteza este pe cat de halucinanta, pe atat de seducatoare…

sursa: descopera

Ultimul templier

Cavaleri templieri

Consideraţi, mai ales după dispariţia lor dramatică, unul dintre cele mai enigmatice ordine călugăreşti şi un obiect de studiu pentru istorici, cavalerii templieri au devenit, odată cu publicarea cărţilor lui Dan Brown, un fenomen de masă, fiindu-le dedicată o întreagă literatură, de mai bună sau mai slabă calitate, literatură devorată, efectiv, de către opinia publică. Istoria autentică este total diferită de afirmaţiile adesea abracadabrante ale lui Brown şi ale pleiadei de epigoni inspiraţi de romanele sale, iar ultimul Mare Maestru al ordinului, Jacques de Molay, e departe de a fi misteriosul personaj, cu puteri aproape supranaturale, conturat de scriitorul american.

Între Apus şi Răsărit

La origine un mărunt nobil francez, Jacques de Molay este probabil cel mai faimos Mare Maestru al Templierilor, alături de fondatorul ordinului, Hughes de Payens. Data exactă a naşterii lui nu se cunoaşte dar, atunci când a fost interogat de procurorii regali la Paris, pe 24 octombrie 1307, el a declarat că devenise templier în urmă cu 42 de ani, adică în 1265. Cum vârsta accederii într-un ordin călugăresc era de mininum 20 de ani, el trebuie să fi fost născut aşadar pe la 1244 sau 1245. Dar există documente ce atesta că şi adolescenţii puţeau fi primiţi în rândul Templierilor, motiv pentru care unii istorici contestă această dată. Interesant e că, atunci când va fi chestionat, peste un an, de trimisul papal la Chinon, el va da acelaşi răspuns: că slujeşte ordinul de 42 de ani, deci din 1266!

Cert este că provenea din ducatul Burgundiei, pe atunci teritoriu al Sfântului Imperiu Român şi fusese primit în ordin de Humbert de Pairaud, Superiorul Templier pentru Frântă şi Anglia. Pe la 1270, de Molay a plecat în Răsărit (Outremer), înainte ca lider suprem al Templierilor să devină Guillaume de Beaujeu. Viitorul lider îşi va petrece o mare parte a carierei în Orient, deşi prezenţa lui este semnalată din nou în Franţa, în 1285. Nu se ştie dacă a deţinut funcţii în Apus sau Răsărit, ori dacă a fost prezent atunci când Acra, ultima fortăreaţa cruciată şi capitală a regatului latin, a căzut, în mai 1291, în mâinile musulmanilor.

Reformator al Ordinului

După pierderea Acrei, ultimii cruciaţi s-au retras în Cipru. Aici îi vom regăsi pe Jacques de Molay şi pe Thibaud Gaudin, cel de-al 22-lea Mare Maestru al Templierilor. În cursul unei întruniri desfăşurate pe insulă, în toamna anului 1291, de Molay s-a remarcat prin curajul opiniilor, promitind să devină omul care avea să reformeze Ordinul Templierilor. Pe 16 aprilie 1292, Gaudin a decedat, cerând, cu limbă de moarte, că locul său să fie luat de Molay. Fraţii călugări i-au îndeplinit această ultimă dorinţă şi pe 20 aprilie, aşa cum demonstrează un document aflat în arhivele coroanei Aragonului, Jacques de Molay semna deja în calitate de Mare Maestru. Imediat ce a fost ales, noul lider s-a angrenat cu îndrăzneală în realizarea proiectelor propuse anterior.

Jacques de Molay

În primăvara lui 1293 el a început un turneu prin Occident, care-l va aduce în Provence, Catalonia, Anglia, Italia şi Franţa. Aici a rezolvat probleme interne ale ordinului, dar principalul său ţel a fost să obţină sprijinul monarhilor apuseni şi al Bisericii, în vederea recuceririi Ţării Sfinte. Când s-a pus problema unificării templierilor cu Cavalerii Ospitalieri, de Molay se va opune vehement, ceea ce a dus la apariţia de nemulţumiri în sânul Bisericii, faţă de „tirania” impusă de el. Find diplomat, el a reuşit să câştige de partea sa pe Papa Bonifaciu VIII şi pe regii Eduard I al Angliei, Iacob I al Aragonului şi Carol II al Neapolelui. Singurul suveran important cu care nu era în relaţii apropiate a fost Filip IV al Franţei, viitorul său călău.

Între 1299 şi 1303, revenit în Orient, de Molay a depus eforturi pentru încheierea unei alianţe cu mongolii împotriva mamelucilor din Egipt. El intenţiona să coordoneze acţiunile ordinelor militare creştine, ale regelui Ciprului şi Armeniei Inferioare şi hanatului Ilhanului (Persia), spre a se opune eficient forţei tot mai redutabile a mamelucilor, principala ameninţare la adresă creştinilor din Ţara Sfântă.

Conflictul cu regele Filip IV

În 1298 sau 1299, templierii au reuşit să stopeze o invazie mameluca în Armenia dar după a doua bătălie de la Homs, în decembrie 1299, creştinii n-au fost capabili să profite de victoria obţinută de hanul mongol al Persiei asupra mamelucilor, neavând suficiente armate. Jacques de Molay s-a mulţumit să întreprindă raiduri de-a lungul coastelor egiptene şi siriene, pentru a hărţui şi slăbi inamicul, în vederea unui asalt general, pus la cale împreună cu mongolii. Dar hanul n-a pornit la atac nici în 1300, nici în anii ce au urmat. În septembrie 1302, templierii au fost alungaţi din insulă Ruad, de lângă oraşul sirian Tortosa, ultima lor citadelă din Ţara Sfântă. Visul de recucerire rapidă a Ierusalimului, nutrit de Jacques de Molay, se năruia astfel pentru totdeauna…

Întors în Franţa, de Molay a intrat în conflict făţiş cu Filip IV, din cauza ambiţiei acestuia de a fi recunoscut ca lider al Ordinului (Rex Bellator – rege războinic). Sfetnicul de taină al regelui, Guillaume de Nogaret pare să-l fi informat acum pe Filip despre scandalurile izbucnite în mai multe regiuni din Franţa unde templierii aveau proprietăţi, cu privire la comportamentul „scandalos” şi anti-religios al acestora, sugerându-i că ar putea profita de aceste zvonuri pentru a veni de hac Ordinului. După ce a discutat personal cu regele, de Molay a cerut papei să realizeze o anchetă independentă asupra acuzaţiilor aduse. Dar, înainte ca această să aibă loc, regele a acţionat în forţă.

Pe 13 octombrie 1307 toţi templierii din Franţa au fost arestaţi iar averile uriaşe ale Ordinului au fost confiscate. De Molay, aflat la Paris, la înmormântarea Caterinei de Valois, a fost şi el întemniţat. Marele Maestru a recunoscut că există un ritual de iniţiere vizând negarea lui Hristos şi batjocorirea crucii, dar a afirmat că acestea urmăreau doar sa-i pregătească pe cavaleri, în eventualitatea în care ar fi fost prinşi de musulmani.

Un blestem împlinit?

Era prea târziu: papa Clement V a ordonat arestarea tuturor templierilor, dar a acceptat să trimită doi cardinali la Paris, pentru a sta de vorba cu de Molay. În faţa lor, acesta a retractat declaraţiile făcute anterior şi s-a închis apoi într-o muţenie de mormânt, cerând să fie judecat în faţa Papei. Dar se pare că jocurile erau deja făcute şi, înţeleşi în privinţa împărţirii averilor templierilor, regele şi Papa au convenit că de Molay trebuia să dispară. Pe 18 martie 1314, alţi trei cardinali trimişi de Papă i-au condamnat pe Jacques de Molay, Hugues de Pairaud, Geoffroy de Charnay şi Geoffroy de Gonneville la închisoare pe viaţă. Înţelegând că totul este pierdut, bătrânul de Molay s-a ridicat, proclamându-şi nevinovăţia şi chemându-i pe Papă şi pe rege în faţa judecăţii lui Dumnezeu.

Furios, Filip IV a poruncit ca Marele Maestru să fie ars pe rug, sentinţa fiind dusă la îndeplinire în Ile de la Cîte. S-a vorbit foarte mult despre un blestem pe care Jacques de Molay l-ar fi aruncat asupra persecutorilor săi care au murit, într-adevăr, înainte de sfârşitul anului 1314. Mai mult, toţi fiii lui Filip IV au murit fără urmaşi, astfel că după doar 14 ani avea să se stingă dinastia Capeţienilor, care domnea în Franţa de mai bine de trei secole…

Moartea papei a fost şi mai învăluită în mister: acesta a pierit la mai puţin de o luna după de Molay şi în timp ce se afla pe năsălie, un fulger a lovit biserica în care fusese depus, trupul suveranului pontif fiind mistuit de flăcări, ca şi cele ale templierilor pe care-i trimisese la moarte…

sursa: revistamagazin.ro