Medierea şi al doilea război civil
În restul acelui an dificil Oliver Cromwell a încercat să găsească o rezolvare paşnică a conflictelor din regat, dar sarcina părea imposibilă; nu mult după aceea, buna credinţă i-a fost pusă la îndoială. Armata era din ce în ce mai refractară şi, când Cromwell a părăsit Londra, o parte dintre soldaţi l-au luat prizonier pe Carol I. Cromwell şi ginerele său, Henry Ireton, au stat de vorbă cu regele în două rânduri, încercând să-l convingă să aprobe un aranjament constituţional pe care să-l supună ulterior dezbaterii Parlamentului. În acel moment, Cromwell, care nu era un duşman al regelui, a fost impresionat de devotamentul acestuia faţă de copiii săi. Sarcina sa principală era totuşi să înlăture sentimentul general al armatei că nu se putea încrede nici în rege, nici în Parlament.
Când generalul Fairfax, sub presiunea mulţimii, a condus armata către sediul Parlamentului din Londra, Cromwell a cerut cu insistenţă ca autoritatea Parlamentului să fie apărată, iar în septembrie s-a opus propunerii făcute în Camera Comunelor ca Parlamentul să nu se mai adreseze regelui. După numai o lună, Cromwell a luat cuvântul la întrunirile Consiliului General al Armatei (alcătuit din reprezentanţii aleşi ai soldaţilor, numiţi „agitatori”) şi a dat toate asigurările că nu era angajat în nicio formă de guvernare şi că nu avea nici un fel de înţelegeri ascunse cu regele. Pe de altă parte, temându-se de anarhie, el s-a opus unor măsuri extremiste, precum abolirea monarhiei şi a Camerei Lorzilor şi introducerea unei constituţii mai democrate.
Eforturile lui Cromwell de a acţiona ca mediator între armată, Parlament şi rege au fost zădărnicite total de evadarea regelui din palatul Hampton Court unde fusese ţinut într-o captivitate decentă. El a fugit pe insula Wight şi a iniţiat negocieri cu împuterniciţii scoţienilor, cărora le-a propus să-l ajute să revină pe tron în condiţiile stabilite de ei. Pe 3 ianuarie 1648, Cromwell şi-a abandonat poziţia de până atunci şi, afirmând în faţa Camerei Comunelor că regele era „un om încăpăţânat, căruia Dumnezeu i-a împietrit inima”, s-a pronunţat în favoarea propunerii, de altfel adoptate, ca Parlamentul să nu se mai adreseze regelui. Regaliştii, încurajaţi de acordul dintre rege şi scoţieni şi de eşecul lui Cromwell de a concilia armata cu Parlamentul, au pus din nou mâna pe arme, declanşând al doilea război civil.
Generalul Fairfax l-a însărcinat mai întâi pe Cromwell să înăbuşe o revoltă în Ţara Galilor, după care l-a trimis în nord să lupte împotriva armatei scoţiene care invadase Anglia în iunie. Deşi armata sa era inferioară numeric celei scoţiene şi celei a regaliştilor din nord, el le-a înfrânt pe amândouă în urma unei campanii în Lancashire, a pătruns apoi în Scoţia şi a restabilit ordinea. În final a revenit la Yorkshire şi a preluat comanda asediului de la Pontefract.
Corespondenţa pe care a purtat-o în timpul asediului cu guvernatorul insulei Wight, a cărui sarcină era să-l supravegheze pe rege, dezvăluie că Cromwell se întorcea din ce în ce mai mult împotriva lui Carol. Reprezentanţii Parlamentului fuseseră trimişi pe insulă să facă o ultimă încercare de a trata cu regele. Cromwell i-a declarat însă guvernatorului că regele nu era demn de încredere, că nu trebuia făcută nicio concesie în privinţa religiei şi că armata putea fi considerată o forţă legitimă, capabilă să asigure siguranţa poporului şi libertatea tuturor creştinilor.
În vreme ce Cromwell, încă nehotărât asupra atitudinii pe care urma să o adopte, zăbovea în nord, ginerele său, Ireton, împreună cu alţi ofiţeri din armata sudică au întreprins o acţiune decisivă. Au formulat o interpelare în Parlament, plângându-se de negocierile care aveau loc în insula Wight şi cerând ca regele să fie judecat ca „om sângeros”. Deşi Cromwell era încă nesigur de propriile opţiuni, a acceptat ca armata sa să îmbrăţişeze opinia celei din sud. Fairfax i-a ordonat să se întoarcă la Londra, dar a ajuns acolo după ce Ireton şi colegii lui îi expulzaseră din Camera Comunelor pe toţi membrii care favorizaseră continuarea negocierilor cu regele. Cromwell a dat asigurări că nu fusese la curent cu planul de epurare a Camerei Comunelor, dar de vreme ce se făcuse acest lucru, se declara mulţumit şi se angaja să menţină starea de fapt.
Ezitant până în ultima clipă, Cromwell, împins de ireton, a acceptat, în ziua de Crăciun, procesul lui Carol, ca pe un act de dreptate. A fost unul dintre cei 135 de reprezentanţi ai înaltei Curţi de Justiţie şi, când regele a refuzat să se apere, i-a semnat condamnarea la moarte.
Prim-preşedinte al Consiliului
După ce Insulele Britanice au fost declarate republică şi numite Commonwealth, Oliver Cromwell a fost primul preşedinte al consiliului de stat, corpul executiv al unui Parlament unicameral. În primii trei ani de după execuţia lui Carol I a fost complet absorbit de campaniile împotriva regaliştilor din Irlanda şi Scoţia. A trebuit, de asemenea, să suprime o rebeliune iniţiată de un grup numit Levellers („Partizanii egalităţii”), grup puritan extremist care milita pentru o egalizare între săraci şi bogaţi în cadrul armatei Commonwealthului.
Considerându-i pe irlandezi primitivi, sălbatici şi superstiţioşi, Cromwell era convins că se aflau la originea marelui masacru al coloniştilor englezi din 1641. În calitate de comandant şi de lord locotenent, a purtat o campanie nemiloasă împotriva lor, deşi, când a refuzat încartiruirea garnizoanei la Drogheda lângă Dublin, în septembrie 1649, a scris că pe viitor „va încerca să prevină vărsarea de sânge,… care n-ar face decât să provoace remuşcări şi regret”.
Revenind la Londra în mai 1650, lui Cromwell i s-a cerut să conducă o campanie împotriva Scoţiei, unde Carol II fusese desemnat succesor la tron. Fairfax refuzase comanda; în consecinţă, pe 25 iunie, Cromwell a fost numit general în locul său. S-a purtat mai blând cu scoţienii, în majoritate puritani ca şi el, decât cu irlandezii catolici. Campania s-a dovedit dificilă şi, în iarna anului 1650, Cromwell s-a îmbolnăvit, dar pe 3 septembrie 1650 i-a înfrânt pe scoţieni la Dunbar cu o armată inferioară numeric şi, un an mai târziu, când Carol II şi scoţienii au pătruns în Anglia, Cromwell le-a spulberat armata la Worcester. Această bătălie a pus capăt războaielor civile.
Cromwell spera într-o pace, o înţelegere politică şi o reformă socială. A insistat în favoarea unui „act de iertare” (amnistie), dar armata devenise din ce în ce mai nemulţumită de membrii Parlamentului, pe care-i credea corupţi, şi cerea convocarea unui nou Parlament. Cromwell a încercat din nou să medieze între cele două părţi antagoniste, dar înclina de partea soldaţilor. Când a ajuns în sfârşit la concluzia că Parlamentul trebuia dizolvat şi înlocuit, şi-a convocat muschetarii şi, pe 20 aprilie 1653, a evacuat Camera.
Şi-a motivat gestul afirmând că membrii acesteia erau „oameni corupţi şi nedrepţi, o ruşine adusă slujirii Evangheliei”; două luni mai târziu a desemnat o adunare menită să le ia locul. Într-un discurs ţinut pe 4 iulie le-a spus noilor membri că trebuie să se dovedească drepţi şi să rezolve problemele naţiunii „conducând cu frica lui Dumnezeu”.
Cromwell vedea Parlamentul cel Mic ca pe un corp constituit, capabil să fondeze o republică puritană, dar, aşa cum apreciase că Parlamentul iniţial era încet şi urmărea doar propriile interese, a ajuns să gândească că Adunarea Sfinţilor, cum i se spunea, era prea pripită şi prea radicală. Era nemulţumit şi de faptul că nu era consultat. Ulterior a descris experimentul de a-i pune pe „sfinţi” să guverneze ca un exemplu al propriei „slăbiciuni şi nebunii”. El căuta căi moderate şi dorea să pună capăt războiului naval început împotriva olandezilor în 1652.
În decembrie 1653, după o lovitură de stat pusă la cale de generalul John Lambert şi de alţi ofiţeri, majoritatea Adunării Sfinţilor a abandonat puterea în mâinile lui Cromwell. În acel moment, el a admis cu reţinere că Dumnezeu l-a ales pe el să conducă. În calitate de comandant numit de Parlament, considera că reprezintă singura autoritate legal constituită care mai rămăsese. În consecinţă, a acceptat un „Instrument de guvernare” schiţat de Lambert şi de ofiţerii săi, prin care devenea Lord Protector, urmând să conducă cele trei naţiuni, Anglia, Scoţia şi Irlanda, cu consultarea şi ajutorul unui Consiliu de Stat şi al unui Parlament care trebuia să fie convocat la fiecare trei ani.
Partea a patra AICI
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 4, D-E, Bucureşti, Editura Litera, 2010
ISTORII REGĂSITE 