Cumanii au pătruns până în Bulgaria — Bulgaria care nu mai există ca stat independent de la fioroasa represiune a împăratului bizantin Vasile al II-lea zis Bulgaroctonul — (o urmă reprezintă, de pildă, localitatea Kumanovo, unde s-au întâlnit de curând negociatorii militari ai Iugoslaviei şi NATO!). Or, în toată acea regiune mai trăia încă o importantă populaţie de limbă română care, fără îndoială, păstrase un contact neîntrerupt cu românii de la nord de Dunăre. Aceşti valahi se îndeletniceau în special cu creşterea oilor, de unde, cu vremea, termenul de vlah a devenit, la bulgari şi la greci, sinonim cu cioban.

Asanesti

În 1185, doi fraţi vlahi din regiunea Târnovo, Petru şi Asan, certaţi pe motive fiscale cu împăratul bizantin Isaac Anghelos, şi fiindcă acesta refuzase continuarea unui serviciu militar al acestor vlahi în armata bizantină, asmuţesc ţinutul întreg, şi pe vlahi şi pe bulgari, împotriva împărăţiei. Cum, după doi ani de lupte, soarta armelor le e potrivnică, trec Dunărea şi se întorc de acolo cu alţi români şi cu călărime cumană, iar, după un timp, îi înving pe bizantini.

Această imediată alianţă româno-cumană mă face să cred că acei fraţi vlahi de la Târnovo aveau cu căpeteniile cumane o legătură mai veche, poate chiar o încuscrire, întrucât numele Asan e cuman. Petru şi Asan vor prelua însă coroana foştilor ţari bulgari, căci aceasta reprezenta tradiţia statală a locului, întreruptă de bizantini cu 200 de ani în urmă. Un al treilea frate, Ioniţă, zis pe greceşte Kaloioannes, adică cel Frumos (sau cel Viteaz?) duce şi mai departe ambiţia familiei, obţinând o coroană regală de la marele Papă Inochentie al III-lea. Corespondenţa între papă şi Ioniţă dovedeşte clar că acesta din urmă îşi reclama originea sa romană şi că papa o recunoştea (se ştie ce bine informată a fost întotdeauna papalitatea!).

Lucrurile se vor încurca însă în urma cuceririi Constantinopolului, în 1204, de către cruciaţii celei de-a patra cruciade, deviate de la drumul ei de lăcomia şi viclenia veneţienilor. (Eveniment dramatic cu consecinţe incalculabile, căci de atunci s-au învrăjbit atât de rău Bisericile din Apus şi Răsărit, catolicii şi ortodocşii, încât nu s-au mai putut împăca nici până azi.) Ioniţă va părăsi obedienţa romană pentru a reveni la ascultarea faţă de patriarhul grec (refugiat la Niceea, în Asia Mică) şi, purtând război cu cruciaţii, cu frindi, în 1205, îl va învinge, la Adrianopol, cu ajutorul cumanilor, pe împăratul latin Baldovin de Flandra, care va pieri în beciurile de la Târnovo. Dar statul Asăneştilor, instalat în tradiţia politică şi culturală a primului ţarat bulgar, nu va mai fi cunoscut după Ioniţă ca „regat al vlahilor şi al bulgarilor”, cum îi spun cronicarii „frânci”, ci numai ca al „doilea ţarat bulgar”, participarea iniţială a românilor la această mare înfăptuire fiind cu vremea estompată, până la a permite afirmaţia (chiar ridicolă) a unei anumite istoriografii bulgare, că a fost vorba de un „regat al bulgarilor şi al ciobanilor”…

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri