Primele stilouri au apărut odată cu inventarea papirusului de către egipteni, cândva între 3000 şi 2800 î.Hr. Aceste instrumente primitive de scris erau bucăţi de trestie sau papură, prevăzute cu o gaură tubulară centrală, ce puteau absorbi o coloană îngustă de lichid colorat, pe care îl eliberau lent în momentul în care erau înclinate sub un anumit unghi. Având în vedere faptul că materia primă se găsea în natură, de-a lungul malurilor fluviului, scribii egipteni aveau la dispoziţie o sursă inepuizabilă de instrumente de scris.

Momentul adoptării instrumentelor de scris din pene de pasăre a marcat evoluţia scrisului sub aspectul execuţiei şi controlului caracterelor, depăşind chiar capacităţile de caligrafiere ale chinezilor, ce foloseau pensule cu păr fin.

Mult timp, peniţa a reprezentat instrumentul de scris standard pentru mai multe civilizaţii. Obiectul era furnizat, evident, de către păsări, iar omul l-a adaptat necesităţilor sale. Iniţial, o pană proaspăt smulsă sau găsită era uscată, apoi curăţată de grăsimile animale ce ar fi împiedicat absorţia cernelii. Pana se usca prin aplicarea progresivă a căldurii, pentru a se evita fragilizarea. La începutul secolului al XIX-lea se folosea peniţa din metal, dar utilizatorii erau în continuare nevoiţi să înmoaie instrumentul într-o călimară şi să scrie până la uscarea cernelii din vârf. Astfel, peniţele metalice se utilizau, în esenţă, la fel ca trestiile cu mii de ani înainte.

Această stare de fapt a durat până în anul 1827, când românul Petrache Poenaru (1799-1875), absolvent al Şcolii Politehnice din Paris, brevetează primul toc rezervor din lume. Această invenţie a fost înregistrată mai întâi la Viena, apoi la Paris, sub titulatura “Condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală“. Ea a revoluţionat domeniul mijloacelor de scris, punând la dispoziţia oamenilor un instrument deosebit de util. Tocul cu rezervor cu cerneală “Poenaru“, cunoscut sub numele de stilou, elimina zgârâieturile de pe hârtie produse prin utilizarea trestiilor, penelor şi tocurilor cu peniţă metalică şi, în acelaşi timp, scurgerile nedorite de cerneală. În schimb, acesta asigura un flux constant al cernelii şi posibilitatea înlocuirii unor parţi componente.

Stiloul inventat de Petrache Poenaru a fost primul instrument de acest fel din lume, perfecţionat ulterior, în 1863, de Brissant şi Coffin şi, mai apoi, în 1884, de Watterman. Ultimul a realizat un sistem practic de umplere cu cerneală a rezervorului ce avea să domine producţia de stilouri până spre mijlocul secolului al XX-lea. Rezervorul lui Watterman era o cămăruţă pliabilă din cauciuc, în contact cu un levier de forma unei pompiţe de pe suprafaţa externă a stiloului. Ridicarea levierului ducea la eliminarea aerului din cămăruţă, creând un vid; ulterior, prin eliberarea levierului, cerneala era aspirată în rezervor. Camera etanşă, împreună cu îmbunătăţirea calităţii cernelii, au redus la minimum riscul închegării.
Invenţia lui Watterman s-a bucurat de un asemenea succes, încât numele său a devenit curând sinonim cu stiloul cu rezervor.

Mai târziu au apărut şi pixurile cu bilă create de ungurul Lazlo Biro. Diferenţa dintre stilouri şi pixuri este considerabilă. Punctul forte al pixului era rezistenţa acestuia, însă la succesul său a contribuit şi faptul că rezervorul ce conţinea o cerneală specială era suficient de încăpător pentru a scrie mai multe scrisori sau chiar câteva capitole de carte, cerneala uscându-se imediat. De asemenea, cerneala unui pix este mai vâscoasă decât a unui stilou.

Până în prezent, se pare că nimeni nu a reuşit să rezolve principala problemă a pixurilor cu bilă: scurgerea pastei. Putem spera că aceasta să fie urmatoarea descoperire tehnologică!

sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, traducere Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2004