Socrate sau scandalul interogaţiei

Wilhelm Weischedel, Pe scara din dos a filozofieiCum zăreşte pe cineva pe stradă, Socrate îl interpelează şi începe să discute cu el, fiindu-i indiferent dacă acesta e un om de stat, un cizmar, un general sau un îngrijitor de măgari. Socrate afirmă explicit că ceea ce are el de spus îi priveşte pe toţi. Însă ce are el de spus e dovada convingătoare că, în definitiv, nu-l interesează decât gândirea corectă şi nimic altceva. Iată ce înseamnă în primul şi în primul rând, pentru el, gândirea corectă: să înţelegi ceea ce spui şi să dai socoteală de tine. Căci Socrate e convins că ţine de firea omenească să iei cu adevărat cunoştinţă de tine.

Cum le trezeşte celorlalţi atenţia pentru aceste lucruri, ne-o povesteşte, într-o scriere a lui Platon, într-un mod extrem de viu, comandantul de oşti Nikias: „Îmi pari a nu cunoaşte ce se întâmplă când cineva îi vine lui Socrate în preajmă şi se lasă purtat într-o discuţie cu el; chiar dacă el discută la început despre cu totul altceva, el este silit şi purtat fără încetare de către Socrate încoace şi încolo, până ce îşi dă seama singur, prin dialog, cum trăieşte acum şi cum a trăit el înainte.”

Ceea ce i se întâmplă lui Nikias se întâmplă tuturor. Socrate întreabă pe fiecare dacă ştie despre ce vorbeşte: pe cel care vorbeşte despre cucernicie, pe un altul care are tot timpul în gură cuvântul „curaj”, pe un al treilea care crede că se pricepe în treburile statului sau în arta de a convinge prin discursuri. O dată ce s-au lăsat târâţi în discuţii, aceşti oameni se vor pierde repede. Caci atunci Socrate le arată, cu ironie și cu ajutorul a tot felul de arte dialectice, că ei nu înţeleg cu adevărat nimic din acele lucruri despre care vorbesc atât de siguri de ei şi că cel mai puţin se înţeleg pe ei înşişi.

E uşor de înţeles că atitudinea lui Socrate nu le provoacă celor interogaţi nicio plăcere. Goethe şi Schiller au dreptate când fac aluzie, în distihul lor din Xenii, la sentinţa oracolului din Delphi cu privire la Socrate: „Pe tine te-a declarat gura Pythiei cel mai înţelept dintre greci. / Cu adevărat! Adesea cel mai înţelept e şi cel mai supărător.” Se relatează că atenienii l-ar fi tratat adesea pe Socrate plini de dispreţ, că ar fi râs de el şi chiar că uneori s-ar fi arătat lipsiţi de blândeţe faţă de el. În definitiv, cine acceptă cu plăcere să i se aducă în faţa ochilor neştiinţa, şi încă în piaţa publică? Doar câţiva tineri aristocraţi, adevăraţi pierde-vară şi ei, se ţin după el şi îl însoţesc neobosiţi pretutindeni în plimbările lui prin oraş. Dar ceilalţi, cetăţenii respectabili, nu vor sub niciun chip să aibă de-a face cu el, iar poeţii, care se fac purtătorii lor de cuvânt, îl numesc pe Socrate „flecarul care face lumea mai bună”, „inventator de discursuri iscusite”, „strâmbător din nas”, „născocitor de gogoşi”, revărsându-şi dispreţul asupra „frazelor lui umflate şi goale”, asupra „pedanteriilor” şi „pisălogelilor” lui.

Ceea ce însă nu înţeleg nici ei şi nici marea masă a atenienilor e faptul că pe acest „sucit plin de putere”, cum îl numeşte Nietzsche, nu-l interesează în definitiv disputa asupra cuvintelor şi nici dacă are mereu dreptate în lupta dialectică a argumentelor şi contraargumente lor. Ceea ce caută Socrate e adevărul; e posedat de întrebarea privitoare la adevăr. Prietenului său, Criton, îi spune cu puţin timp înaintea morţii: „Nu trebuie deloc să luăm aminte la ce spun cei mulţi despre noi, ci doar la ceea ce spune cunoscătorul dreptăţii şi al nedreptăţii: Unul şi adevărul însuşi.”

Socrate vrea să afle cu orice preţ care e adevărul privitor la om şi la soarta sa viitoare. El crede că totul depinde de a şti acest lucru. O recunoaşte el însuşi în cuvântarea de apărare pe care o rosteşte în faţa tribunalului atenian: „Atâta vreme cât încă mai respir şi cât mai sunt în stare, nu voi înceta să filozofez, mustrându-vă şi dându-vă la iveală neştiinţa, indiferent pe care dintre voi l-aş întâlni, şi aşa cum sunt obişnuit, aşa voi vorbi mereu: «om plin de calităţi, cetăţean al celui mai mare şi mai vestit oraş prin înţelepciune şi putere, nu ţi-e ruşine să te îngrijeşti de a avea cât mai mulţi bani şi cât mai multă glorie şi cinste, dar de cercetare, de adevăr şi de sufletul care să-ţi devină pe cât de bun posibil, de acestea nu te îngrijeşti şi nu-ţi pasă?»” Iar mai departe spune: „Cel mai mare bine pentru om e să vorbească în fiecare zi de virtute şi de toate celelalte despre care mă auziţi pe mine vorbind, atunci când mă examinez pe mine şi pe ceilalţi; o viaţă fără examen nu merită însă să fie trăită.”

Iată deci care e pasiunea filozofului Socrate. Numai prietenii o înţeleg. Xenophon, comandant de oşti şi scriitor, relatează: „Discuta în permanenţă despre lucrurile omeneşti şi cerceta ce e pios şi ce e infam, ce e frumos şi ce e de ocară, ce e drept şi ce e nedrept, ce e cumpătarea şi ce e sminteala, ce e curajul şi ce e laşitatea, ce e statul şi ce e omul de stat, ce e stăpânirea şi ce e un stăpânitor; întreba privitor la toate cele despre care credea că cei ce le cunosc sunt drepţi şi buni.” Şi mai impresionant îl înfăţişează Alcibiade: „Dacă cineva vrea să asculte cuvântările lui Socrate, acestea îi pot mai întâi părea numai bune de luat în râs; în astfel de substantive şi verbe sunt ele îmbrăcate pe dinafară, ca în pielea unui satir exuberant. El vorbeşte despre măgari de povară, despre fierari, despre cizmari şi tăbăcari şi pare mereu să exprime acelaşi lucru în acelaşi fel, anume că orice om nepriceput şi neînţelegător nu poate să nu râdă de discursurile sale. Când însă vreunul vede cum se desfac cuvântările lui şi când le pătrunde înţelesul, de-abia atunci va înţelege că ele singure au înţeles, dintre toate cuvântările, şi mai apoi că sunt pe de-a-ntregul divine şi conţin mai mult decât toate reprezentările obişnuite ale virtuţii şi că ele se întind asupra unei părţi mari sau chiar mai degrabă asupra a tot ceea ce se cuvine a fi luat în considerare de cel care vrea să devină bun şi frumos.”

Ce vrea deci Socrate cu toate întrebările lui sâcâitoare? El vrea doar să-l facă pe om să înţeleagă cum trebuie să se comporte pentru a fi cu adevărat om. Gândirea corectă trebuie să ducă la acţiune corectă. Un asemenea lucru îi pare lui Socrate a fi acum mai necesar ca niciodată; el vede cu spaimă simptomele declinului în viaţa grecilor, vede dezorientarea epocii sale, vede apariţia unei crize de profunzime a spiritului grec. Iată ce încearcă el să-i facă pe discipoli şi pe prieteni să înţeleagă. Platon scrie într-una dintre scrisorile sale, încă în bună măsură sub influenţa lui Socrate: „Statul nostru n-a mai fost cârmuit conform moravurilor şi rânduirilor tradiţionale. Toate statele de azi, fără excepţie, sunt prost cârmuite, căci domeniul legii se găseşte în ele într-o stare jalnică.”


sursa: Wilhelm Weischedel, Pe scara din dos a filozofiei, Traducere de Emil Bădici şi Ionel Zamfir, București, Humanitas, 1999

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: