Trebuie citite jurnalele timpului pentru a realiza amploarea şi violenţa reacţiilor franceze. Din anumite editoriale reieşea că imperiul lui Carol Quintul era gata să se reconstituie sub ochii Franţei. Se vorbea de Pirinei şi de Spania prusacă, de hegemonia Hohenzollernilor, de provocare, de umilinţă naţională.
La 5 iulie, „Le Siécle“ relata că „Franţa, sufocată la toate frontierele de Prusia ori de naţiuni supuse influenţei sale, s-ar trezi redusă la o izolare asemănătoare cu aceea care, odinioară, motivase luptele interminabile ale vechii noastre monarhii împotriva casei de Austria”. „La Gaulois“ se simţea obligat faţă de sine însuşi să scrie în modul cel mai serios din lume: „Dacă vom fi nevoiţi să suportăm acest ultim afront, nu se va mai găsi nicio femeie pe pământ care să consimtă să dea braţul unui francez.”
Prin violenţa limbajului, presa opoziţiei depăşea tonul foilor guvernamentale. Guvernul era somat să ia poziţie şi să dezvăluie ţării intenţiile sale. Mai dăinuia şi certitudinea că armata imperială era invincibilă. Nu fusese oare aşa în Italia, în Crimeea, în Mexic? Fără a mai pomeni de ajutorul eficace ce-l adusese Romei, Libanului, Chinei şi Poloniei.
D-l de Gramont, ministrul afacerilor externe, „unul din oamenii cei mai stupizi din Europa… un viţel”, după Bismarck – care poate nu greşea – urcă la tribuna corpului legislativ. Ceru mai întâi să se amâne dezbaterile, deoarece poporul spaniol nu se pronunţase încă. Deci guvernul imperial nu cunoştea detaliile „negocierii care ne-a fost ascunsă“. Începutul explicaţiilor ministrului era înţelept; urmarea însă infinit mai puţin.
– Totuşi, declară ducele de Gramont, nu trebuie să credem că respectarea drepturilor unei naţiuni vecine ne-ar putea obliga să îngăduim ca o putere străină, instalând pe unul din prinţii săi pe tronul lui Carol Quintul, să poată deplasa, în detrimentul nostru, echilibrul de forţe din Europa…
Aşteptând reacţiile Germaniei, toată lumea se felicita. André Guérin, autorul excelentei lucrări Bătălia dementă de la 1870, ne oferă acest fragment dintr-un articol apărut în „La Presse“: „Oh! Franţa! Naţiune generoasă, fiică a cuvântului şi a spadei, ridică-te acum! Adună-ţi cioturile armatelor sfărâmate la Waterloo!”
La Saint-Cloud, caraghiosul mareşal Vaillant declară împăratului:
– Niciodată n-o să mai găsiţi o ocazie atât de grozavă, trebuie să profitaţi! V-aţi expus condiţiile: acum, în gardă!
Dar Napoleon al III-lea nu ţinea câtuşi de puţin să ia poziţie de atac: totuşi şi de astă dată avea să se lase antrenat de miniştrii, de generalii, chiar şi de soţia lui…
Europa era uluită. La Madrid nimeni nu pricepea explozia franceză. Cortes-ul nici nu se pronunţase încă şi lumea era neliniştită. În Germania, declaraţia ministerială a d-lui de Gramont fusese calificată drept insolentă. Totuşi, numeroşi erau aceia care refuzau „să întrezărească posibilitatea unui conflict armat pentru o afacere dinastică“. Bismarck, în schimb, vedea născându-se ocazia de mult aşteptată: un război cu Franţa i-ar fi permis desigur să realizeze unitatea Germaniei.
Wilhelm nu înţelegea nimic. Îşi făcea cura la Ems de unde, în 7 iulie, îi scrise soţiei sale: “Dacă miniştrii francezi ar invoca onoarea Franţei, nimeni nu s-ar gândi să protesteze. Dar nu sunt în stare să înţeleg cum este lezată onoarea Franţei până într-atât încât să pornească un război, numai pentru că Spania alege un alt rege decât cel la care se aşteaptă Franţa”. El nu ţinea ca Leopold să-şi menţină candidatura: „Fie vorba între noi aş prefera ca Leopold să nu fie ales.”
sursa: Andre Castelot, Depeşa de la Ems în Magazin istoric, anul IV, Nr.10(43), octombrie 1970
ISTORII REGĂSITE 