Arhive etichetă: Bismarck

La masă cu Bismarck

bismarck otto vonDupă victoria de la Sedan, în care Franţa a fost îngenuncheată, planul politic al lui Bismarck putea fi considerat împlinit. Junkerul apărător al marilor privilegii, împotriva liberalilor, socialiştilor, evreilor, l-a făcut inofensiv pe vecinul periculos şi putea începe astfel reorganizarea marii Prusia.

Trebuia desigur să sărbătorească; aşa că a cedat, nu a mai simţit durerea de stomac cu care lupta în momentele cele mai stresante, nici durerile reumatice datorită cărora frecventa băile termale alături de imperatorul său, şi a dat drumul apetitului său vorace. Şi-a îmbrăcat uniforma de gală şi a închinat cu şampanie franţuzească pe care, gustând-o mai mult decât de obicei, a spus: „cine munceşte mult trebuie să se şi hrănească bine şi să ude totul” şi a început un prânz înspăimântător pe bază de carne, în mare parte în sânge.

Continuă citirea →

Depeşa de la Ems. (II) Furie la Paris

bismarkTrebuie citite jurnalele timpului pentru a realiza amploarea şi violenţa reacţiilor franceze. Din anumite editoriale reieşea că imperiul lui Carol Quintul era gata să se reconstituie sub ochii Franţei. Se vorbea de Pirinei şi de Spania prusacă, de hegemonia Hohenzollernilor, de provocare, de umilinţă naţională.

La 5 iulie, „Le Siécle“ relata că „Franţa, sufocată la toate frontierele de Prusia ori de naţiuni supuse influenţei sale, s-ar trezi redusă la o izolare asemănătoare cu aceea care, odinioară, motivase luptele interminabile ale vechii noastre monarhii împotriva casei de Austria”. „La Gaulois“ se simţea obligat faţă de sine însuşi să scrie în modul cel mai serios din lume: „Dacă vom fi nevoiţi să suportăm acest ultim afront, nu se va mai găsi nicio femeie pe pământ care să consimtă să dea braţul unui francez.”

Prin violenţa limbajului, presa opoziţiei depăşea tonul foilor guvernamentale. Guvernul era somat să ia poziţie şi să dezvăluie ţării intenţiile sale. Mai dăinuia şi certitudinea că armata imperială era invincibilă. Nu fusese oare aşa în Italia, în Crimeea, în Mexic? Fără a mai pomeni de ajutorul eficace ce-l adusese Romei, Libanului, Chinei şi Poloniei.

D-l de Gramont, ministrul afacerilor externe, „unul din oamenii cei mai stupizi din Europa… un viţel”, după Bismarck – care poate nu greşea –  urcă la tribuna corpului legislativ. Ceru mai întâi să se amâne dezbaterile, deoarece poporul spaniol nu se pronunţase încă. Deci guvernul imperial nu cunoştea detaliile „negocierii care ne-a fost ascunsă“. Începutul explicaţiilor ministrului era înţelept; urmarea însă infinit mai puţin.

Continuă citirea →

Depeşa de la Ems. (I) Un Hohenzollern la Madrid?

depesa ems telegramaÎn seara de 13 iulie 1870, Bismarck lua parte la dineul de la Ministerul de Interne. Împreună cu el se aflau Roon, ministrul de război al Prusiei, şi von Moltke, Şeful Statului Major. Telegrama adusă de un curier avu darul, după cum notează Bismarck în memoriile sale, să-i facă pe cei doi invitaţi să lase cuţitul şi furculiţa. Motivul? Simţeau că afacerea le scăpa din mână, că proiectul la care visau atât – războiul cu Franţa – se năruia ca un castel de nisip. Bismarck îl întrebă pe Moltke:

– Este armata noastră cu adevărat atât de bine pregătită încât putem începe războiul având şanse sigure de victorie?

Răspunsul nu întârzie.

– N-am avut niciodată un instrument de luptă mai bun.

– Ei bine, continuaţi-vă cina în linişte, îi îndemnă Cancelarul de Fier şi, luând un creion, se apucă să rezume telegrama primită câteva minute mai devreme, şi care fusese pe punctul de a le strica dispoziţia, periclitând izbucnirea unui război. Aşa a fost săvârşit unul din cele mai faimoase falsuri politice intrat în analele diplomaţiei sub numele de „Depeşa de la Ems.”

Continuă citirea →

Viaţa lui Bismarck (ultima parte)

Otto von Bismark

Cu toate acestea, în 1866 Bismarck şi-a continuat eforturile de a deturna atenţia liberalilor de la problemele bugetare către succesul militarilor prusaci. Le-a spus în repetate rânduri austriecilor că viitorul lor se afla în sud şi că ar fi fost înţelept să renunţe la dominaţia din Germania. Dar în ambele cazuri le-a vorbit unor surzi.

Bismarck hotărâse să mizeze pe cartea naţională a germanismului pentru a construi o Germanie dominată de prusaci. După ce s-a asigurat că Rusia nu va interveni şi după ce s-a aliat cu Italia, a început să alimenteze conflictul cu austriecii. A stârnit naţionalismul maghiar împotriva Austriei, fapt ce a demonstrat cât de radicale erau mijloacele pe care le putea folosi în serviciul propriilor scopuri conservatoare. Pe 9 iunie 1866, trupele prusace au invadat Holstein, iar câteva zile mai târziu Austria, susţinută de statele mai mici ale Saxoniei, Hesse-Kassel şi Hanovra, a intrat în război. În doar şase săptămâni. Prusia repurta o victorie zdrobitoare asupra austriecilor la Koniggratz (Sadowa). Atunci Bismarck a recomandat moderaţie, pentru a nu umili Austria. Împotrivindu-se regelui şi generalilor care doreau să pornească în marş spre Viena, el a cerut o încetare imediată a ostilităţilor, recunoscând că alte puteri ar putea interveni, dacă războiul ar continua. Europa era năucită: în câteva săptămâni, Prusia reorganizase împărţirea puterii în Europa Centrală. Austria, cea mai mare putere în Germania secolele la rândul, era acum împinsă pe locul doi.

Continuă citirea →

Viaţa lui Bismarck (prima parte)

Otto_von_Bismarck

Bismarck, Otto (Eduard Leopold), prinţ von conte von Bismarck-Schonhausen, duce von Lauenburg (1.04.1815, Schonhausen, Altmark, Prusia, azi Germania – 30.07.1898, Friedrichsruh, lângă Hamburg). Prim-ministru al Prusiei (1862-1873, 1873-1890) şi fondator şi prim cancelar (1871-1890) al Imperiului German. După constituirea imperiului, a aplicat cu abilitate şi activ politici pacifiste în relaţiile externe, reuşind să asigure pacea în Europa timp de aproximativ două decenii. Dar în probleme interne moştenirea sa a fost mai puţin apreciată, deoarece nu a reuşit să se ridice deasupra tendinţelor autoritare ale moşierimii din care şi el se trăgea.

Viaţa

Bismarck s-a născut în Schonhausen, în regatul Prusiei. Tatăl său, Ferdinand von Bismarck-Schonhausen, a fost un nobil latifundiar descendent al unei familii de şvabi stabiliţi în Pomerania. Ferdinand era un membru tipic al elitei latifundiare din Prusia. Situaţia economică a familiei era modestă – calităţile de agricultor ale lui Ferdinand fiind, probabil, mai puţin decât mediocre -, iar Bismarck nu avea să cunoască adevărata bogăţie decât după ce au început să sosească recompensele după realizarea unificării Germaniei. Mama sa, Wilhelmine Mencken, provenea dintr-o familie de burghezi educaţi din care ieşiseră câţiva funcţionari de rang înalt şi personalităţi academice. Se căsătorise cu Ferdinand von Bismarck la vârsta de 16 ani şi găsea că viaţa în provincie era limitată. Când fiul său Otto avea şapte ani, l-a înscris la modernul institut Plamann din Berlin şi s-a mutat în capitală pentru a fi aproape de el. Tânărul Bismarck nu agrea renunţarea la viaţa uşoară de la ţară în schimbul unei vieţi mai puţin libere într-un oraş mare, iar la şcoală se confrunta cu fiii celor mai bine educate familii din Berlin.

Continuă citirea →