Depeşa de la Ems. (III) Noi tensiuni

wilhelm ILeopold se retrage

Veni rândul ambasadorilor să intre în joc şi să încerce să împiedice izbucnirea unui conflict. Dar la Paris toţi se dovediră surzi chiar şi la glasul diplomaţilor. Baronul Mercier fu din nou primit de generalul Prim; şeful guvernului spaniol îşi dădu seama de gravitatea situaţiei:

– Prinţul Leopold să-mi spună că întâmpină greutăţi şi-i voi facilita retragerea.

Urmă apoi rândul contelui Benedetti – ambusadorul Franţei în Prusia – să acţioneze. Pe data de 9 iulie, regele îl primi la Ems şi îi declară că intervenea în această afacere nu ca rege, ci ca şef al familiei. Desigur, regele aprobase candidatura vărului său, dar dacă a doua zi prinţul Leopold ar fi refuzat, el, Wilhelm, ar fi aprobat acest refuz. Se arătă mirat de gălăgia stârnită la Paris, apreciind-o ca nefondată, şi considerând totodată declaraţia făcută la 6 iulie de către ministrul afacerilor externe în faţa corpului legislativ ca o provocare. Apoi, foarte amabil, îl invită pe ambasador la cină.

După cum explică Georges Reux, Wilhelm îi ascundea ceva lui Benedetti. Preocupat să-şi păstreze rangul şi să-şi afirme independenţa, regele nu voise să dezvăluie reprezentantului unei puteri străine că în realitate i-o luase inainte, nemaiaşteptând un demers care ar fi putut semăna cu o somaţie. De fapt, oricât li s-a împuiat capul şcolarilor francezi de-a lungul atâtor ani, regele Wilhelm nu dorea războiul, după cum reiese din scrisoarea lui din 8 iulie, o zi înainte de întrevederea cu Benedetti, adresată prinţului Anton de Hohenzollern-Sigmaringen:

„În Franţa sunt în curs preparative de război… După cum nu i-am ordonat fiului tău să accepte coroana, tot astfel nu-i ordon acum să revină asupra deciziei. Totuşi, dacă va hotărî astfel, o dată în plus îl asigur de asentimentul meu. Guvernul francez (nu ştiu dacă este cazul să spun şi împăratul), mai ales Gramont, vrea război. El declară că Spania fiind scoasă din cauză, nu trebuie luptat decât împotriva Prusiei. Să-ţi vie nebunia, nu altceva!“

Totuşi Parisul continua să fiarbă. Ducele de Gramont îi trimise lui Benedetti o nouă depeşă presantă: „Dacă regele nu-l sfătuieşte pe prinţ să renunţe, ei bine! asta va însemna de îndată război“.

La 12 iulie, prinţul Anton telegrafie la Madrid anunţând că fiul său Leopold „îşi retrage acceptarea în virtutea complicaţiilor pe care această candidatură s-ar părea că le suscită şi a situaţiei penibile în care poporul spaniol a fost împins de ultimele evenimente“.

Noi tensiuni

În acceaşi zi, ambasadorul Spaniei la Paris făcu cunoscută ducelui de Gramont hotărârea Hohenzollernilor-Sigmaringen şi Wilhelm îi anunţă ştirea lui Benedetti. Mai mult, îi adresă ambasadorului următoarea scrisoare:

„Maiestatea sa a primit o comunicare de la prinţul Hohenzollern-Sigmaringen. Ea conţine confirmarea expresă a informaţiei transmise în ajun. Regele şi-a dat asentimentul în calitate de şef al familiei şi de suveran. Prin aceasta Maiestatea sa consideră problema închisă”.

Închisă, dar nu pentru matadorii de la Paris. Miniştrii lui Napoleon al III-lea erau mândri de marele succes diplomatic obţinut. Thiers îl felicită pe Emile Ollivier, şeful guvernului, de altfel el însuşi triumfător.

– Acum trebuie să vă potoliţi.

– Nicio grijă, îi răspunse primul ministru. Am obţinut pacea, n-o lăsăm să ne scape.

Nu-ţi poţi înăbuşi un sentiment de jenă citind în „La Presse“: „Dacă Prusia refuză să se bată, o vom constrânge“.

În timpul acesta, la Cameră, Emile Ollivier reuşea, nu fără greutate, să respingă interpelările.

– Faceţi jocul Prusiei, îi strigă un deputat. În calitatea mea de francez, protestez cu energie.

De asemenea, câţiva deputaţi îl întrebaseră pe ducele de Gramont „ce garanţii a stipulat sau ce garanţii socotea să ceară”. Cuvântul garanţii fusese azvârlit „ca o grenadă”, după expresia atât de justă a lui Georges Roux. În aceeaşi seară, ducele de Gramont îi ceru lui Benedetti să pretindă regelui Prusiei „angajamentul ca, pe viitor, candidatura Hohenzollernilor să nu mai fie nici reînnoită, nici autorizată“.

În timp ce ambasadorul Franţei în Prusia se pregătea să ceară o nouă audienţă, la Saint-Cloud, în 13 iulie, Consiliul de Miniştri apăru dezbinat. Este probabil ca ducele de Gramont să fi dat noi instrucţiuni ambasadorului, fără ca, în prealabil, să-l fi avertizat pe şeful guvernului. Ollivier va pretinde mai târziu că s-ar fi gândit chiar să demisioneze, dar că nu avusese curaj. „Prin aceasta – va recunoaşte el – apăream oficial ca solidar cu un act pe care-l deplângeam. În aparenţă, mă asociam, dar cam în felul în care paratrăsnetul se asociază cu trăsnetul ca să-l îmbuneze“. În cursul aceluiaşi consiliu, Napoleon al III-lea păru ezitant şi foarte încurcat. Era îmbătrânit, obosit, „hărţuit de propriile sale inspiraţii“. Va sfârşi, sincer dezolat, să se alăture părerii generale.

sursa: Andre Castelot, Depeşa de la Ems în Magazin istoric, anul IV, Nr.10(43), octombrie 1970

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: