Depeşa de la Ems. (I) Un Hohenzollern la Madrid?

depesa ems telegramaÎn seara de 13 iulie 1870, Bismarck lua parte la dineul de la Ministerul de Interne. Împreună cu el se aflau Roon, ministrul de război al Prusiei, şi von Moltke, Şeful Statului Major. Telegrama adusă de un curier avu darul, după cum notează Bismarck în memoriile sale, să-i facă pe cei doi invitaţi să lase cuţitul şi furculiţa. Motivul? Simţeau că afacerea le scăpa din mână, că proiectul la care visau atât – războiul cu Franţa – se năruia ca un castel de nisip. Bismarck îl întrebă pe Moltke:

– Este armata noastră cu adevărat atât de bine pregătită încât putem începe războiul având şanse sigure de victorie?

Răspunsul nu întârzie.

– N-am avut niciodată un instrument de luptă mai bun.

– Ei bine, continuaţi-vă cina în linişte, îi îndemnă Cancelarul de Fier şi, luând un creion, se apucă să rezume telegrama primită câteva minute mai devreme, şi care fusese pe punctul de a le strica dispoziţia, periclitând izbucnirea unui război. Aşa a fost săvârşit unul din cele mai faimoase falsuri politice intrat în analele diplomaţiei sub numele de „Depeşa de la Ems.”

Un Hohenzollern la Madrid?

În noaptea de 2 spre 3 iulie, ambasadorul Franţei la Madrid, baronul Mercier de Lostende, expedie la Paris o alarmantă depeşă. Diplomatul, convocat de generalul Prim, îl ascultase pe şeful guvernului spaniol explicându-i situaţia dificilă a Spaniei.

– Ne cunoaşteţi situaţia. De aproape doi ani, de la înlăturarea Isabellei a II-a, în 26 septembrie 1868, în Spania se află un regim provizoriu care nu se poate eterniza. Cu atât mai mult cu cât, de curând, la 25 iunie, regina a abdicat, în sfârşit, oficial. A sunat ora găsirii unei soluţii. Nu doresc republică. Am căutat un prinţ de pus pe tron. Pentru moment, un Bourbon ar fi greu de găsit. Ni s-a vorbit despre un membru al casei de Savoia, despre un altul al casei de Bragance. După un examen mai atent nu ni s-au părut acceptabili.

O oarecare pauză. După care generalul Prim continuase:

– Aşadar, ne trebuie un rege. Nu-l putem găsi. Şi iată, tocmai când căutările noastre par zadarnice, ni se propune unul care întruneşte toate condiţiile. Este de sânge regal, catolic, are 34 de uni, se prezintă foarte bine. Este militar, ceea ce va flata armata, este căsătorit cu o prinţesă portugheză, ceea ce va înclina multe spirite în favoarea sa. În fine, vorbeşte spaniola. După cum vedeţi, e ceea ce ne trebuie. Este vorba de prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen.

La auzul acestui nume, baronul Mencier tresărise. Prinţul Leopold nu se înrudea decât de departe cu regele Wilhelm al Prusiei, ceea ce nu însemna însă că era mai puţin dependent de şeful familiei Hohenzollern – acelaşi rege Wilhelm -, şi că ar fi putut accepta un tron fără acordul acestuia. De altfel, Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, tatăl prinţului Leopold, ceruse acordul regelui Prusiei pentru fiul său şi Wilhelm n-avusese niciun motiv să i-l refuze. Bismarck, cu atât mai puţin. Dar fiind vorba de o chestiune de familie, guvernul prusac nu fusese consultat. În felul acesta s-ar fi putut ca Franţa să se trezească cu o a doua frontieră comună cu Prusia. Baronul Mercier se mulţumise la început să exclame:

– Oh! Un german!

– Da, recunoscuse generalul Prim. Dar de ce vă temeţi? O alianţă dinastică nu mai înseamnă astăzi mare lucru. La noi acţiunile unui prinţ străin nu pot fi decât extrem de limitate. Va sosi într-o ţară pe care n-o va cunoaşte bine, va fi nevoit să jure pe o constituţie foarte liberală, va trebui să colaboreze cu un popor atât de mândru şi de dificil, cu un spirit atât de independent, cum este poporul nostru. Spania este un pământ dur, care nu poate fi cu uşurinţă modelat. Ştiţi că pe timpul monarhiilor trecute, Ludovic al XIV-lea şi nepotul său, Filip al V-lea al nostru, erau cât p-aci să se războiască.

– Poate, ripostase ambasadorul. Totuşi, adevărul este că, în Franţa, această alegere va produce o impresie defavorabilă.

– Mi-ar părea rău şi totodată mi-ar fi greu de înţeles. Prinţul Leopold este nepotul unei Beauharnais. Datorită unui joc de alianţe familiale, el este rudă mai apropiată cu familia Bonaparte decât cu regii actuali ai Prusiei. Şi apoi, ştiţi foarte bine că l-am fi preferat pe ducele de Montpensier, fiul lui Ludovic Filip, şi că dumneavoastră, adică Napoleon al III-lea, a fost cel care n-a acceptat niciun membru al casei d’Orléans. N-ar fi înţelept din partea dumneavoastră să vă opuneţi din nou. Cu atât mai mult cu cât de data aceasta nu avem de ales, neputând lăsa să ne scape singura şansă ce ne-a rămas.

În clipa în care ministrul afacerilor externe citea depeşa baronului Mercier, agenţiile pariziene de presă difuzau următorul text:

Madrid, 3 iulie. O delegaţie a generalului Prim a oferit coroana Spaniei prinţului de Hohenzollern, care a acceptat-o“.

sursa: Andre Castelot, Depeşa de la Ems în Magazin istoric, anul IV, Nr.10(43), octombrie 1970

One response

  1. MI SE PARE-CER SCUZE, ESTE DOAR O PARERE-CA ARTICOLULUI II LIPSESTE COERENTA…. CONSISTENTA ACEEA CARE TE VRAJESTE, CARE TE INCITA, CARE TE FACE SA VREI SA CITESTI”MAI DEPARTE”……………….
    E ANOST SI TRUNCHIAT………..E ADEVARAT CA BISMARCK ERA GREU DE”EXPLICAT”PRIN CUVINTELE -IN MOD NORMAL- GASITE IN DICTIONARUL GENERAL AL ORICAREI LIMBI DE PE PAMANT DAR,….AICI POATE INTERVENI „VANA”SCRIITORULUI….MAIESTRIA LUI….A CONDEIULUI FERMECAT PRIN CARE CURGE AUTENTICITATEA SI MAGIA….DA,DA, ACESTEA DOUA POT FACE O COMBINATIE”MOLOTOV”IN PLASTICITATEA EXPRIMARII…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: