Viaţa şi opera lui Sandro Botticelli

Sandro_Botticelli

Botticelli, Sandro născut Alessandro di Mariano Filipepi (1445, Florenţa, Italia -17.05.1510, Florenţa). Unul dintre cei mai mari pictori florentini ai Renaşterii. Lucrările sale Naşterea lui Venus (Nascita di Venere, 1842-1485) şi Primăvara (Primavera, 1482) sunt considerate adesea de către privitorii moderni o chintesenţă a spiritului Renaşterii.

Primii ani şi cariera

Numele lui Botticelli este derivat din cel al fratelui său mai mare, Giovanni, cămătar care era numit Botticello (Butoiaşul). După cum se întâmplă frecvent cu artiştii renascentişti, cele mai multe informaţii despre viaţa şi personalitatea lui Botticelli provin din cartea lui Giorgio Vasari Vieţile celor mai renumiţi arhitecţi, pictori şi sculptori (Vite de’piu eccellenti architetti, pittori et scultori, 1550), cu detaliile adăugate şi corectate din documente. Tatăl lui Botticelli era un tăbăcar care l-a dat pe fiul său Sandro ca ucenic de bijutier după ce acesta îşi terminase şcoala. Dar cum Sandro prefera pictura, tatăl său l-a pus sub tutela lui Filippo Lippi, unul dintre cei mai admiraţi maeştri florentini.

Stilul pictural al lui Lippi, care s-a format în prima parte a Renaşterii florentine, a jucat un rol fundamental în formarea artistică a lui Botticelli, iar influenţa primului se simte chiar şi în lucrările târzii ale elevului său. Lippi l-a învăţat pe Botticelli tehnicile de pictură pe panouri de lemn şi de frescă şi i-a format un control sigur asupra perspectivei lineare. Din punct de vedere stilistic, Botticelli şi-a însuşit de la Lippi o varietate de tipuri şi de compoziţii, un oarecare caracter capricios şi graţios în ilustrarea costumelor, un simţ linear al formei şi înclinaţia către anumite tonuri mai palide, care a rămas vizibilă chiar şi după ce Botticelli şi-a dezvoltat propriile game cromatice intense şi vibrante.

După ce Lippi a plecat din Florenţa pentru a merge la Spoleto, Botticelli s-a străduit să-şi îmbunătăţească stilul figurativ relativ delicat şi fragil pe care îl deprinsese de la profesorul său. În acest scop a studiat stilul sculptural al lui Antonio Pollaiuolo şi Andrea del Verrocchio, cei mai importanţi pictori florentini din anii 1460, iar sub influenţa lor Botticelli a produs figuri cu rotunjimi şi forţă sculpturală. Totodată, a înlocuit perspectiva delicată a lui Lippi cu un naturalism robust şi viguros, modelat întotdeauna de concepte ale frumuseţii ideale. Până în 1470, Botticelli se impusese în Florenţa drept un maestru independent care avea propriul atelier. Absorbit de arta sa, nu s-a căsătorit niciodată şi a locuit cu familia.

Aceste etape din stilul lui Botticelli pot fi observate în panourile mici reprezentând-o pe Iudita – Întoarcerea Iuditei (Ritorno di Giuditta a Betulia) – şi Holofern – Holofern decapitat (La scoperta del cadavere di Oloferne), ambele de pe la 1470, şi în primul său tablou datat, Puterea (Fortezza, 1470), care a fost pictat pentru sala tribunalului negustorilor, Tribunale dell’Are della Mercanzia, din Florenţa. Arta lui Botticelli din acea perioadă ilustrează o utilizare a ocrului în zonele umbrite ale tonalităţilor carnale ce conferă o căldură în nuanţe de maro mult diferită de paloarea din tablourile lui Lippi. Formele din picturile sale sunt definite cu o linie care este în acelaşi timp incisivă şi fluidă, făcându-se simţită o abilitate tot mai pronunţată de a sugera caracterul sau chiar dispoziţia sufletească a figurilor prin acţiuni, poze şi expresii faciale.

În cca 1478-1481, Botticelli a ajuns la maturitate artistică; toate şovăielile din lucrările sale au dispărut, fiind înlocuite de o măiestrie desăvârşită. A reuşit să integreze figuri şi cadre în compoziţii armonioase şi să redea forma umană cu o vitalitate irezistibilă. Ulterior, avea să dovedească un talent inegalabil în ilustrarea textelor narative, indiferent dacă era vorba de vieţi ale sfinţilor sau episoade din Decameronul (Decameron, 1351) lui Boccaccio sau Divina comedie (Divina Commedia, 1321) a lui Dante, într-o formă picturală care este, în acelaşi timp, exactă, economică şi elocventă.

Botticelli - Adoratia magilor

Adoratia magilor

Picturile religioase

Botticelli a executat lucrări în toate genurile curente ale artei florentine. A pictat retabluri în frescă şi pe panouri, tondi (picturi rotunde), imagini pe panouri mici şi mici tripticuri religioase. Printre retablurile sale se numără panouri verticale înguste precum Sfântul Sebastian (San Sebastiano, 1474), mici panouri longitudinale precum celebra pictură Adoraţia Magilor (Adorazione dei Magi, cca 1476) din biserica Santa Maria Novella; retabluri de mărime medie, dintre care cel mai reuşit este cel din capela Bardi (1484—1485), şi lucrări de mari dimensiuni precum retablul Sfântului Barnaba (Pala di San Barnaba, cca 1488) şi Încoronarea Fecioarei (Incoronazione della Vergine e santi, cca 1490).

Măiestria sa timpurie în tehnica frescei este clar vizibilă în tabloul Sfântul Augustin (SantAgostino nello studio, 1480) din biserica Ognissanti, în care energia serioasă şi vigoarea sfântului exprimă atât forţa sa intelectuală, cât şi pietatea religioasă. Trei dintre cele mai bune fresce religioase ale lui Botticelli (finalizate în 1482) au făcut parte din decoraţiile Capelei Sixtine efectuate de o echipă de artişti din Florenţa şi Umbria care fuseseră convocaţi la Roma în iulie 1481. Temele teologice ale frescelor au fost alese astfel încât să ilustreze supremaţia papală asupra bisericii; execuţiile lui Botticelli sunt remarcabile prin strălucita fuziune a secvenţelor simbolice în compoziţii unitare.

Tablourile florentine rotunde erau adesea picturi de mari dimensiuni, cu rame bogate, iar Botticelli a realizat lucrări importante în acest format, începând cu Adoraţia Magilor (Adorazione dei Magi, cca 1473), pe care l-a pictat pentru Antonio Pucci. Înainte de Botticelli, acest format fusese conceput în principal pentru reprezentarea scenelor alungite, dar Botticelli a suprimat toate detaliile superflue din ele şi a devenit un susţinător al armonizării figurilor sale cu forma circulară. Măiestria desăvârşită în acest format este evidentă în două dintre cele mai frumoase tablouri ale sale, Madonna Magnificat (Madonna del Magnificat, 1482) şi Madona, Pruncul şi cei şase îngeri (Madonna della melagrana, cca 1487). Botticelli a pictat şi câteva Madone mici, pe suporturi alungite, dintre care se remarcă Madonna cu cartea (Madonna del libro, cca 1480), dar în cea mai mare parte lăsa spre execuţie atelierului său picturile care o reprezentau pe Fecioară şi alte subiecte religioase, atelier care le producea în număr mare. În reprezentările sale, Fecioara Maria este întotdeauna o figură înaltă şi maiestuoasă, îmbrăcată în convenţionala robă roşie şi tunică albastră, dar îmbogăţită în lucrările semnate de el cu accesorii redate cu multă sensibilitate. Chipul ei exprimă adesea o meditaţie tainică, aceeaşi expresie interiorizată ce se regăseşte şi în chipurile sfinţilor lui Botticelli.

Patronaj şi lucrări laice

Botticelli este primul artist european ale cărui picturi cu subiecte istorice laice s-au păstrat în număr relativ mare şi care sunt egale sau chiar superioare ca importanţă cu picturile sale religioase. Cu toate acestea, o mare parte a lucrărilor laice s-au pierdut; dintr-o perioadă creativă de cca 40 de ani, doar opt exemple realizate de el supravieţuiesc într-un gen deja bine-stabilit, portretul. Unul dintre acestea, portretul unui tânăr care ţine o medalie a lui Cosimo de Medici (cca 1474), este deosebit de important pentru că în el Botticelli a copiat o tehnică recent inventată de pictorul
flamand Hans Memling de aşezare a figurii în faţa unui peisaj văzut dintr-un punct mai înalt. Acesta este cel mai timpuriu exemplu în care apare influenţa picturii peisagiste flamande contemporane asupra lui Botticelli, influenţă care este foarte vizibilă în câteva dintre cadrele sale cu peisaje.

Poate că talentul lui Botticelli pentru portrete i-a atras patronajul familiei de Medici, în special al lui Lorenzo de Medici şi al fratelui său Giuliano, care dominau, pe atunci, Florenţa. Botticelli a realizat un portret al lui Giuliano şi portrete postume ale bunicului său Cosimo şi ale tatălui Piero. Portrete ale celor patru membri ai familiei Medici apar drept cei trei magi şi chipul unui însoţitor din Adoraţia Magilor din Santa Maria Novella. Se ştie despre Botticelli că a pictat (1475) pentru Giuliano şi un drapel care îi înfăţişează pe Pallas călcând în picioare flăcările iubirii şi pe Cupidon legat de un măslin. Această operă, deşi s-a pierdut, este importantă pentru că decodează felul în care Botticelli utiliza mitologia clasică pentru a ilustra sentimentul iubirii medievale de curte în marile sale picturi mitologice.

După asasinarea lui Giuliano de Medici în conspiraţia Pazzi din 1478, Botticelli a pictat fresca dezonorantă a conspiratorilor spânzuraţi pe un zid al Palazzo Vecchio. Frescele au fost distruse după expulzarea familiei Medici în 1494. Fără îndoială, Lorenzo îl prefera întotdeauna pe Botticelli, după cum susţine Vasari, dar un rol şi mai important în cariera pictorului l-a jucat prietenia constantă şi patronajul lui Lorenzo di Pierfrancesco de Medici, capul de familie al noii generaţii de Medici şi, din 1494, opozant declarat al ramurii mai bătrâne. Tommaso Soderini, care, în 1470, i-a asigurat lui Botticelli comanda pentru lucrarea Puterea, şi Antonio Pucci, pentru care a pictat cel mai vechi tondo care s-a păstrat, au fost partizani de vază ai familiei Medici, la fel ca şi Giovanni Tornabuoni, care în jurul lui 1486-1487 i-a comandat lui Botticelli cele mai importante fresce laice păstrate până în prezent.

Botticelli - Primavara

Primavara

Picturi mitologice

Multe dintre comenzile primite de Botticelli de la aceşti patroni bogaţi ţineau de obiceiurile florentine legate de nunţi, care, la acea dată, erau de departe cea mai importantă ceremonie într-o familie. De regulă, cuplului proaspăt căsătorit i se pregătea o cameră în reşedinţa de familie a mirelui, care era decorată cu picturi. Temele unor astfel de picturi erau fie romantice, ridicând în slăvi dragostea şi îndrăgostiţii, fie exemplare, ilustrând eroine celebre pentru virtutea lor. Cea mai veche lucrare cunoscută a lui Botticelli de acest fel a fost comandată de Lorenzo de Medici pentru căsătoria fiului lui Antonio Pucci, Giannozzo, în 1483. Setul de patru panouri – Povestea lui Nastagio degli Onesti – ilustrează o poveste a lui Boccaccio.

Figurile mitologice fuseseră folosite în arta laică şi în prima parte a Renaşterii, dar cultura complexă a perioadei târzii a Florenţei din vremea familiei Medici, care era, în acelaşi timp, inspirată de sentimentul romantic al iubirii de curte şi de interesul umanist faţă de Antichitatea clasică şi de tradiţiile sale artistice dispărute, a utilizat aceste figuri într-o manieră mai complexă şi mai corectă prin raport la Antichitate. S-a impus un nou limbaj mitologic curent, inspirat pe de o parte de literatura şi sculptura clasică şi de descrierile unor picturi antice pierdute şi, pe de altă parte, de aspiraţia renascentistă de a descoperi perfecţiunea chipului uman.

Sandro Botticelli - Nasterea lui Venus

Nasterea lui Venus

Printre cele mai remarcabile exemple ale acestei noi tendinţe din pictura laică se numără şi patru dintre cele mai celebre lucrări aie lui Botticelli: Primăvara (cca 1477-1482), Pallas şi centaurul (Pallade che doma il centauro, cca 1485), Venus şi Marte (Venere e Marte, cca 1485) şi Naşterea lui Venus (cca 1485). Primăvara sau Alegoria primăverii şi Naşterea lui Venus au fost pictate pentru reşedinţa lui Lorenzo di Pierfrancesco de Medici.

Toate aceste patru picturi pe panou au fost interpretate în diverse moduri de criticii moderni. Cu siguranţă, figurile nu pun în scenă un mit cunoscut, ci sunt utilizate mai mult alegoric, pentru a ilustra diverse aspecte ale iubirii: în Primăvara, naşterea ei şi împlinirea prin căsătorie; în Pallas, supunerea dorinţei bărbăteşti în faţa castităţii femeii; în Venus şi Marte, o celebrare a triumfului calm al femeii după epuizarea sexuală a bărbatului; iar în Naşterea lui Venus, naşterea iubirii în lume. Primăvara şi Naşterea lui Venus cuprind unele dintre cele mai frumoase şi senzuale nuduri şi seminuduri pictate în timpul Renaşterii. Cadrele celor patru picturi, care sunt parţial mitologice – cel din Primăvara reprezintă grădina Hesperidelor – şi parţial simbolice, redau un sentiment pastoral şi idilic.

Frescele lui Botticelli dintr-o încăpere din Villa Lemmi, pictate pentru a celebra căsătoria lui Lorenzo Tornabuoni şi Giovanna degli Albizzi în 1486, se inspiră tot din mitologia antică în alegerea subiectelor. În aceste fresce, personajele reale sunt amestecate cu figurile mitologice. Venus, înconjurată de Graţiile sale, îi oferă flori Giovannei degli Albizzi, în timp ce Lorenzo Tornabuoni, care urma să devină neguţător, este adus înaintea Prudenţei şi a Artelor Liberale.

Influenţa teoriilor asupra artei formulate de umanistul renascentist Leon Battista Alberti este vizibilă în elementele împrumutate de Botticelli de la clasici şi în utilizarea meticuloasă a perspectivei lineare. Opera care ilustrează cel mai bine interesul lui Botticelli de a readuce la viaţă gloria Antichităţii clasice este Calomnia (Calunnia, cca 1495), subiect recomandat de Alberti, care l-a extras dintr-o descriere a unei opere a pictorului grec antic Apelles. Botticelli s-a inspirat şi în mod mai direct din arta clasică. Când se afla în Roma, de exemplu, în 1481-1482, a reprodus Arcul lui Constantin din acel oraş într-una dintre frescele sale din Capela Sixtină. Trei dintre figurile din Primăvara sunt inspirate de statuia clasică a Celor trei Graţii, în timp ce chipul lui Venus din Naşterea lui Venus are ca model o statuie antică a lui Venus Pudica.

Botticelli - Rastignire mistica

Rastignire mistica

Operele târzii

În operele târzii din anii 1480 este sesizabil un manierism incipient, la fel şi în opere precum grandiosul tablou Bunavestire (Annunciazione di Cestello, 1490) şi micul tablou Pieta (Pieta, sfârşitul anilor 1490), aflate în prezent în muzeul Poldi-Pezzoli.

După începutul anilor 1490 a intervenit o schimbare radicală a stilului său; picturile sunt mai mici, figurile din ele sunt delicate până la manierism, iar pictorul, prin accentuarea gesturilor şi a expresiilor, concentrează atenţia asupra bruscheţii pătimaşe a acţiunilor lor. Această îndepărtare enigmatică de naturalismul idealizant din anii 1480 a rezultat, poate, din apropierea lui Botticelli de predicatorul radical reformist Girolamo Savonarola în anii 1490.

Începând cu 1494, Florenţa a cunoscut o perioadă dramatică: conducătorii din familia Medici s-au prăbuşit şi s-a instalat un guvern republican dominat de Savonarola. Acesta era un idealist ascet care tuna împotriva corupţiei Bisericii şi prevestea reînnoirea sa viitoare. Conform relatării lui Vasari, Botticelli a fost un adept devotat al lui Savonarola, chiar şi după ce călugărul a fost executat în 1498.

Tensiunile spirituale din aceşti ani se reflectă în două picturi religioase, apocalipticele Răstignire mistică (Crocifissione mistica, 1497) şi Naşterea mistică (Nativita mistica, 1501), care exprimă credinţa lui Botticelli în reînnoirea Bisericii. Tragedia Lucreţiei (Storie de Lucrezia, cca 1499) şi Istoria Virginiei Romana (Storie de Virginia, 1499) par să condamne tirania familiei Medici şi să ridice în slăvi republicanismul.

Botticelli, conform relatării lui Vasari, a fost pasionat multă vreme de studiul şi interpretarea Divinei Comedii a lui Dante. Avea câteva planuri să ilustreze prima ediţie tipărită din 1481 şi a lucrat intermitent, în anii următori, la un set neterminat de desene mari care adăugau fiecărui cânt un comentariu vizual complet. Era foarte căutat şi de meşterii gravori, de maeştrii în broderii şi de tapiseri, cărora le oferea modele; printre puţinele desene ale sale care s-au păstrat există câteva ce pot fi asociate cu aceste tehnici.

Deşi Vasari îl descrie pe Botticelli ca fiind sărac şi bolnav în ultimii săi ani, alte dovezi sugerează că el şi familia sa au rămas destul de prosperi. A primit comenzi pe tot parcursul anilor 1490 şi a continuat chiar şi în 1505 să-şi plătească dările, chiar dacă o făcea cu întârziere, către Compania Sfântului Luca, ghilda florentină a pictorilor. Dar lipsa unor noi comenzi şi şovăiala din ultimele desene pentru Dante sugerează faptul că, poate, a fost doborât de boală. La moartea sa în 1510 a fost îngropat în biserica Ognissanti.

Dintre picturile realizate integral sau parţial de Botticelli, s-au păstrat aproximativ 50. Colecţia impresionantă de Botticelli a Galeriei Uffizi cuprinde şi multe dintre capodoperele sale.

*****

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 349-352

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: