O nuntă cu omor. Cum a fost ucis Bogdan, tatăl lui Ştefan cel Mare

Răusenii,  un  sat  întins,  în  Ţara  de  Sus, nu  departe  de  Suceava,  era  aşezat  pe moşia  spătarului  Sima  Hrană.  Acolo  se încinse,  în  toamna  anului  1451,  o  nuntă mare,  cu  trei  rânduri  de  lăutari  şi douăsprezece  praznice.  Boierul  îşi  mărita fata,  pe  Ilinca  cea  oacheşă  şi  subţire  ca nuiaua,  cu  Ispas,  fiul  cămaraşului,  un voinic ager şi viteaz de rupea mâţa în două, dintr-o smucitură. Mirii cătau pe furiş unul la  altul,  stând  la  capul  unei  mese  lungi unde  se  ospătau  boierii  cei  mari  cu jupânesele şi jupâniţele lor.

La altă masă, toată împodobită cu brad, benchetuia  însuşi  Bogdan-vodă,  care venise de la Suceava să cinstească nunta. Luase cu sine şi pe fecioru-său, Ştefan, în fragedă  vîrstă  de 14 ani.  Băiatul stătea  ţanţoş,  în  veşmânt  de  catifea  cu tichia vişinie pe o sprânceană şi cu jungher de  oţel  la  coapsa  stângă.  Botforii  lungi  şi groşi,  aduşi  din  Lehia,  îi  treceau  de genunchi,  iar  pintenii  de  oţel  sunau  sub masă asemenea unor clopoţei, fiind semn că feciorul domnesc era şi un bun călăreţ.

Viţei întregi se frigeau în ţepoaie de fier precum şi tot felul de orătănii. Spătarul şi spătăreasa  îndemnau  pe  măriţii oaspeţi  a înfuleca  din  bucatele  aduse  pe  tăvi  lungi, în  vreme  ce paharnicul,  alături  de  un poloboc  din  spatele  jilţului  domnesc, umplea  mereu  cupele  din  faţa  lui Bogdan-vodă şi a lui Ştefan, viitorul Domn al Moldovei.

Din pricina cântatului lăutarilor nu se mai auzea  o  vorbă,  de  strigau  nuntaşii  unii altora  cu  glas  mare,  ca-n  cîmp  sau  la pădure. Dar  aşa  se  cuvenea,  că  o  dată  face nuntă omul!…

Când se lăsă amurgul, slujitorii boiereşti şi  domneşti  aprinseră  făclii  mari pretutindeni, încât părea conacul, dacă l-ar fi  privit  cineva  de  pe  dealurile  din împrejurimi,  un  pojar  în  mijlocul  nopţii. Chiar văile hăuleau şi sunau de chiuiturile şi cântecele nunţii din Răuseni.

— Să  trăieşti,  Măria  Ta,  închină  înainte de  miezul  nopţii  spătăreasa,  bucuroasă foarte  că  Vodă  venise  fără  soţie.  Şi  să domneşti ani mulţi, cu belşug şi sănătate. Iar duşmanii să cate a-ţi fi prieteni!

Vodă zâmbi în barba-i neagră, dezmierdă capul  lui  Ştefan,  care  se  rezemase  de genunchiul tătâne-său şi aruncând o privire focoasă asupra spătăresei răspunse:

— Ca  să  câştig  prietenia  duşmanilor,  ar trebui  să-i  poftesc  aici,  la  matale  şi  să  le dau  să  guste  din  aceste  plăcinte moldoveneşti,  cu  urdă  de  vaci!…  Ba  unul din duşmani, frate-meu vitreg, Petru Aron, — n-ar mai  fi  venit  pe  lume,  — pe hainul acela  nu  l-ai  îndupleca  chiar  luându-l  în braţe!

Râse spătarul odată cu Vodă, râse Ştefan, cu mâna pe jungherul de la coapsă, sunând pintenii  — râse  şi  spătăreasa,  ruşinată,  cu genele lăsate pe obrajii înroşiţi deodată ca două cireşe coapte.

– Dar  tu,  fiule,  nu  te  mai  culci?…  zise Bogdan-vodă  către  Ştefan,  împingându-l niţel  de  umăr.  Că  mâine-n  zori  pornim călare  spre  Dunăre  să  vedem  un  paşă  cu turban!

— Flăcăiandrii cată să se culce devreme! întări  şi  spătarul,  dezmierdându-şi  barba căruntă. Să te duc  în cămara Măriei  Tale, pe  care  nu  ştiu  cine  ţi-a  aromit-o  cu busuioc, pesemne mireasa. Şi  luând  pe  feciorul  lui  Vodă  pe  după grumaji,  părinteşte,  îl  duse  către  ieşire, şoptindu-i ceva la ureche.

— I-a cumpărat un murg arăpesc şi vrea să-l  bucure  de  dar,  zise  spătăreasa  către Vodă.

— Las’  că  bine  făcu,  mai  stăm  şi  noi oleacă  de  voroavă  amândoi.  Că  mult  ţi-e plăcut graiul şi făptura, spătăreasa dragă, zise Vodă privind-o aprins.

Femeia surâse galeş şi plecă ochii în jos covîrşită de asemenea vorbe, aşa cum se cuvenea. După un timp îl întrebă:

— Să  deschid  fereastra  către  cerdac, Măria Ta? Că s-a făcut prea cald aici.

Faţa  rotundă  şi  grăsună  a  spătăresei ardea acum, sub cununa părului negru, ca o vatră de jăratec. Dar Vodă, ameţit de nesomn şi băutură, îi cuprinse mâna, când trecu pe lângă el. În  aceeaşi  clipă  se  auzi  în  curte  o bubuitură de sâneaţă. Apoi încă una şi mai tare.

Lăutarii  stătură  şi  glasurile  încetară. Asupra  nunţii se  lăsă  o tăcere  nefirească.

Vodă se ridică deodată în picioare şi vru să se  repeadă  în  cerdac  — ca  să  înfrunte primejdia. Dar spătăreasa îi tăie drumul cu amândouă braţele întinse:

— Nu  te  duce,  Măria  Ta,  strigă  ea înfricoşată. E treaba spătarului să înlăture pe zurbagii!…

Vodă se opri o clipă, apoi dând femeia de o parte, gemu:

— Dacă e Petru Aron, vrăjmaşul meu de moarte,  afară  de  mine  nu-l  poate  opri nimeni.

Dar  nu  mai  avu  vreme  să  iasă  din încăpere. În uşă se ivi însuşi fratele vitreg   al  Domnului,  râvnitorul  scaunului  Moldovei — Petru Aron, roşcovanul, cu barba rară în două  fuioare  zbârlite.  Dinapoia  lui năvăliseră câteva zeci de mercenari unguri, cu  suliţe,  paloşe  şi  sâneţe  care  încă fumegau.

— El  e!  Puneţi  mâna  pe  ticălos!  porunci Petru Aron oamenilor lui.

Vodă  încercă  să  se  apere,  ridicând  un scaun cu mâna stângă şi apucând jungherul de la brâu cu dreapta. Dar  se  pomeni  în  cârcă  lovit  de  o greutate uriaşă — un buzdugan venit prin fereastra deschisă din spate. Bogdan-vodă  ameţi,  o  tulburare  îi împăienjeni vederea, iar scaunul şi paloşul îi scăpară din mâini. Căzu în genunchi. Un val de sînge îl podidi pe nas şi pe gură. Spătăriţa  slobozi  un  ţipăt  şi  se  apucă fără ştire cu mâinile de păr.

La  un  semn  al  lui  Petru  Aron,  seimenii unguri  ridicară  pe  Vodă  de  mâini  şi  de picioare  şi-l  aduseră  prin  încăperile  cu mese  încărcate  şi  oameni  îngroziţi,  între facle, până-n mijlocul curţii.

— Repede! Până nu moare! striga mereu musafirul  nepoftit,  cu  dinţii  rânjiţi  de bucurie. Să vadă, păcătosul, de mâna cui i se trage moartea!

În mijlocul curţii se afla un butuc pe care tăiaseră  slujitorii  orătăniile  trebuincioase nunţii. Bogdan fu târât până acolo — şi întins pe pământ,  să  se  dezmeticească.  În  jurul  lui jucau  văpăile  în  horă  ale  făcliilor  şi hăt-departe,  pe  cerul  albastru,  scăpărau stelele  paşnice,  nepăsătoare.  Curtea  era înconjurată de mercenari unguri, ca nimeni să nu scape. Oaspeţii fură mânaţi din urmă, asemenea  unor  vite,  din  cămări  în  curte, să vadă moartea lui Bogdan.

Voievodul,  în  răcoarea  nopţii,  îşi  mai veni în fire, dar nu pricepu ce se petrecea cu  el.  Vedea  bătaia  flăcărilor  roşii  care dănţuiau  în  jur  şi  auzea  ca  de  departe zvonul mulţimii nuntaşilor.

Petru  Aron  strigă  în  apropierea butucului:

— Şi Doamna unde e?… Sau n-a venit la petrecere?

— Nu…  Nu…  N-a  venit…  se  auziră glasuri răzleţe.

— Dar, coconul? Ştefănel unde e?

Nu răspunse nimeni. Petru-vodă  porunci  oamenilor  lui  să scotocească  tot  conacul  şi  să-i  aducă mort-viu, pe nepotu-său, Ştefan.

Şi,  în  vreme  ce  mercenarii  începură  a răsturna  şi  a  strica  lucrurile  din  casă, cotrobăind în căutarea feciorului domnesc, Petru Aron apucă de păr pe Bogdan-vodă, îi  trase  căpăţâna  până  la  butuc  şi  cu  o lovitură grea de paloş îi reteză gâtul.

— Curcane! Curcane! gâfâi Petru Aron, ai sfârşit  ca  un  curcan!  Şi  aruncă  vârtos ţeasta,  care  se  rostogoli  până  la  coteţele păsărilor.

Mulţimea  care  se  afla  în  calea  capului domnesc  se  dete,  îngrozită,  la  o  parte.

Dar  mercenarii  nu  mai  găsiră  pe  fiul Voievodului,  deşi  răscoliseră  conacul  şi acareturile  cu  amănunţime,  căutându-l chiar  unde  nu  era  de  căutat,  prin  coteţe, cocine  sau  chiar  prin  butoaiele  din  beci goale de vin. Ştefănel  gonea  de  sârg  spre  Suceava, călare  pe  murgul  arăpesc,  căpătat  în  dar de  la vel-spătarul  Hrană. Aşa  vru  destinul  să-l ţină în viaţă, că pasămite avea flăcăul de împlinit fapte mari şi multe în viitorime.

sursa: Mihail Drumeş,  O nuntă cu omor în Povestea neamului românesc de la început şi până în zilele noastre. Pagini din trecut, vol. 1, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978