Miguel de Cervantes – Don Quijote. Repovestire pentru copii. Capitolul III

Don Quijote investit cavaler de hangiu

CAPITOLUL  III

ÎN  CARE  SE POVESTEŞTE CUM A FOST  FĂCUT CAVALER  DON  QUIJOTE,  DE  CĂTRE  HANGIUL CEL  VICLEAN

În  sfârşit,  după  ce  se  hrăni,  cu  mult chin  şi amar,  eroul  nostru  merse  la  grajd  împreună  cu stăpânul  hanului şi, încredinţat  fiind  în  mintea lui  rătăcită  că  se  afla  cu  adevărat  în  faţa  unui nobil  de neam, şi nu  a  unui  hangiu  de  rând,  îngenunche  înaintea  acelui  pe  care  îl  considera  de o foarte veche  viţă  şi îl  imploră  să-i  dea  acolada de  cavaler:

Nu  mă  voi  ridica  de la  picioarele  înălţimii voastre  până  ce  nu mă veţi  investi  cavaler,  îi spuse  Don Quijote.

La  care  hangiul,  părând  a  înţelege  cum să  se poarte cu  un asemenea  om,  descurcăreţ  cum  era de  felul  lui,  se  hotărî  să-i  facă  pe  voie şi-i  vorbi astfel:

Şi eu  în tinereţea  mea am  năzuit la  frumoase  lucruri  asemenea,  deşi  n-am  dispreţuit nici  chiolhanele,  nici  dragostea  şi  nici  vinul  bun de  Malaga.  Cât  priveşte  capela  castelului,  în  care după uzul  legilor  cavalereşti,  aşa  cum  spui,  ar trebui  să-ţi  petreci  întreaga  noapte,  păzindu-ţi armele,  am  fost  silit  s-o  dărâm,  pentru a clădi  o alta  nouă,  îi  spuse  el, râzând  în  sinea  lui de  minciuni.  Dar  veghea  o  vei  putea  împlini  tot  atât  de bine şi în  ogradă,  ori  stând  de  strajă  în  cerdac, adăugă  hangiul.

După  care  cuvinte  de  îmbărbătare  îl  întrebă  la ureche  dacă  nu  i  se întâmplau şi niscai bani în pungă,  pentru  a-şi  plăti  masa.  Don Quijote rămase  foarte  mirat  şi îi  răspunse  că,  după  vrednica  pildă  a  tuturor  cavalerilor  rătăcitori  despre care  citise  prin  cărţi,  nici  el nu-şi luase  niciun gologan  la  plecare, negândindu-se  că  va avea  nevoie  de aşa  ceva, în  aventurile  care  îl  aşteptau…

han

La  auzul  acestor  vorbe,  dar  fără  a-şi  arăta dezamăgirea,  hangiul  se  văzu  nevoit  să-i dea  câteva  sfaturi folositoare:

Cinstite  cavaler,  îi  spuse  el, ascultă-mă  pe mine,  nici  banii,  cât  de  mulţi,  şi nici  rufele  curate nu  se  cade  să-ţi  lipsească  la  un  drum  atât  de lung…  Chiar  dacă,  prin cărţile  citite,  nu  se  spun astfel  de  lucruri,  ele  se  înţeleg  de  la  sine!

După  care,  cum  noaptea  se lăsase  peste sat, Don  Quijote îşi  rezemă  armele  de jgheabul  unei fântâni  din  ograda  hanului  şi  se  aşeză  pe  o  piatră,  în  apropiere,  pentru  a le  veghea.

Aşa petrecu  el preţ  de  câteva  ceasuri,  fără  să aţipească, când  deodată  zări  o  umbră ca o matahală, care  se apropia  de  fântână,  ducând  de  căpăstru  un animal.  Odată  ajunsă  la  fântână, aceasta  îi  luă  armele  de  curele  şi  i  le  trânti  cât colo  departe de jgheab,  apoi  se  pregăti  să  aplece cumpăna  pentru  a-şi  umple  găleata  cu  apă. Aţi ghicit, desigur, că  umbra  ivită  în noapte  nu  era decât  un  cărăuş  paşnic,  ce  sosise  să-şi  adape  catârii,  şi  nimic  mai mult.

Cum  însă  întunericul  se lăsase  destul  de  gros peste sat,  Don  Quijote,  zărindu-l,  îl  luă  drept  un înverşunat  duşman,  iar  gestul  lui  îl  consideră  pe dată  drept  o  insultă  ce  nu putea  fi trecută  cu  vederea.

– Îndrăzneţule  care  cutezi  să  te  atingi  de  armele  celui  mai viteaz  cavaler,  îi  strigă  el  cu  glas tunător…  Ia  seama  ce  faci,  ori  ţi  s-a  urât  cu viaţa!

Şi cum  cărăuşul  păru  să  nu  se  sinchisească  de vorbele  lui,  ba  poate  că  nici  nu-l  auzise,  Don Quijote îşi  ridică  pe  dată  lancea şi, invocând  în ajutorul lui pe  frumoasa  Dulcinee,  se repezi la nepoftitul  care îi  tulburase  veghea şi îl  lovi  în cap  cu  atâta  putere,  încât  omul nostru  căzu  lat  la pământ şi  nu  mai mişca.

După  care  vrednică şi vitează  ispravă,  cavalerul,  aşezându-şi  armele  la  loc,  rezemate  de jgheab,  se  găti  să-şi  reia  veghea  de noapte,  ca  şi când  nimic nu  s-ar  fi  întâmplat.

Nu  trecu  mult  şi un  alt  cărăuş,  nebănuind  ce soartă îl  aşteaptă, se îndreptă şi el  spre  fântână, târând  după  dânsul  catârii  pentru a le  da de  băut. Ca şi cel  dintâi  cărăuş  şi  acesta  lepădă  cât colo armele  de  pe  jgheab, şi, tocmai  când  se  pregătea să  arunce  găleata,  Don  Quijote se  repezi  ca  un vultur  furios  cu  lancea  ridicată, şi, fără  a-i  mai spune nimic,  îl  blagoslovi  în  moalele capului,  de îl  culcă  la  pământ,  dintr-o  singură  lovitură.

Auzind gemetele  răniţilor,  ieşiră  din han  mulţime de  oameni  cu  felinare  în  mână, în  frunte  cu hangiul şi când  pricepură  ce  se  întâmplase, şi când  văzură  pe  cavaler,  care  se  pregătea să-i atace  cu  lancea  într-o  mână  şi scutul  într-alta,  se apucară  să  arunce  cu  pietre  şi  cu  tot  ce  nemereau  într-însul,  încât,  dacă  n-ar  fi  intervenit  hangiul  pentru  a-i  dumiri  că  bătăiosul cavaler  nu era  în  toate  minţile,  nu ştiu ce  s-ar  fi  putut întâmpla.

Don Quijote

Înţelegându-i  însă  vorbele şi bănuindu-l  pe hangiu  că  el  ar  fi  îngăduit  o asemenea  batjocură, Don Quijote se  mânie şi mai tare:

Afurisiţi  să fiţi,  netrebnicilor,  împreună  cu castelanul  vostru,  care  v-a  asmuţit  asupră-mi, călcând în  picioare  legile  onoarei  cavalereşti şi ale  ospeţiei.  O să  vă  ucid pe  toţi  ca  pe  nişte  potăi!

Oamenii  din ograda  hanului  erau  acum  furioşi şi lupta  nu  s-ar  fi  sfârşit  bine  pentru  eroul  nostru,  dacă,  aşa  cum  spuneam, hangiul  nu  le-ar  fi strigat  să  se  potolească:

Opriţi-vă,  dragii  mei, în  numele  cerului! Nu vedeţi că  domnul  cavaler  e  cam ţicnit?  Dacă nu-i  daţi  pace  o să  vă  spargă  capetele,  cum  a făcut  ortacilor  voştri,  fără  a putea fi  pedepsit!

În  sfârşit,  zarva  se  domoli  şi cărăuşii  începură să  se împrăştie  care  încotro,  iar  hangiul, pentru ca  să-şi  împace  oaspetele  şi să  scape  astfel mai curând  de  un  client  atât  de  zurbagiu,  se  apropie de  Don  Quijote şi îi  ceru  cu  umilinţă  iertare pentru  purtarea  neciopliţilor  cărăuşi.

Apoi  se  oferi  să-i  îndeplinească  dorinţa  şi să-l investească  pe  loc  cu  titlul  de cavaler,  având  în vedere  că  veghea  armelor  fusese  împlinită.

Nerăbdător  de  a se  vedea  odată  uns  cavaler şi încrezându-se în  vorbele hangiului, Don  Quijote se arătă  gata  să  se supună hotărârii.  Cele două „nobile domniţe”  fură  chemate  în  grabă,  hangiul aduse de  pe  tejghea  catastiful  cel  mare  de  cheltuieli,  ţinându-l  în  mână  ca  pe  o carte  sfântă,  şi, la lumina  unei  lumânări,  după  ce  eroul  nostru  îngenunche  dinainte-i,  şi după ce  cârciumarul  şiret mormăi  popeşte  câteva  vorbe,  prefăcându-se  a citi  din  ceaslov,  apucă  spada  lui  Don  Quijote şi îl  lovi  zdravăn cu  latul  ei  pe umăr,  de  trei  ori.

Hazlia ceremonie  odată  isprăvită,  şiretul „castelan”  îl  declară  cavaler şi una  dintre  cele  două aşa  zise „domniţe” îi  încinse  spada  la  brâu,  hiritisindu-l  cum se  pricepu  mai bine.

După care  proaspătul  cavaler  încălecă  pe  bravul  său  Rocinante  şi  plecă în  lume  să  înfăptuiască  alte  vitejii.

sursa: Miguel de Cervantes – Don Quijote, Ed. Ion Creangă 1986, Repovestire pentru copii de Al. Alexandru, Ilustraţii de Eugen Taru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: