Mai este şcoala un loc sigur?

violenta in scoala

Şcoala este o instituţie socială, un loc în care grupuri de elevi din medii sociale diferite şi largi se întâlnesc. Atât cultura socială dominantă, cât şi contextul politic şi economic cărora le aparţine şcoala influenţează şi îşi lasă amprenta asupra vieţii de relaţie şi schimburilor între cei care funcţionează în mediul şcolar. Şcoala nu mai este un spaţiu închis, o enclavă a societăţii, ea preia tensiunile şi problemele acesteia, conflictele şi dilemele ei. Ca atare, când vorbim despre şcoală, nu putem blama în niciun fel profesorii pentru problemele care pun în centrul lor şcoala.

Se constată şi se admite că prezenţa violenţei în şcoli nu este ceva neobişnuit, nu este un fenomen întâmplător, sporadic şi nici specifică şcolii. Comportamentele agresive şi incidenţa violenţei sunt vizibile în viaţa cotidiană, fiind mediatizate frecvent. Chiar dacă, în mod utopic, media ar elimina orice imagine sau mesaj verbal cu un conţinut de natură violentă, putem fi siguri că audienţa ar resimţi frustrare şi nemulţumire. Caracterul emoţional al violenţei produce simultan atracţie şi spaimă, iar destul de frecvent fascinaţie. Rating-ul mare al violenţei există şi nu poate fi neglijat. Există argumente conform cărora societăţile au dat semne de cruzime mai mari ca astăzi, ele justificând brutalitatea şi caracterul aprig al vieţii, ca derivate al condiţiei umane. Dar adevărata problemă rămâne intensitatea şi frecvenţa mesajului că violenţa, departe de a fi percepută ca avertisment extraordinar, a devenit ceva normal, care nu ne mai uimeşte, faţă de care nu mai reacţionăm ca faţă de un corp străin al societăţii. O rutină, deci. Şcoala este locul unde violenţa se exprimă, unde copiii şi adolescenţii cu potenţial violent îşi găsesc cel mai confortabil loc în care să-şi trăiască furia, nemulţumirea, impulsivitatea necontrolată, intimidând pe cei mai mici sau chiar pe profesori, adesea terorizând, în numele unei puteri pe care şi-o arogă.

Orice profesor realizează că ceea ce pare indisciplină şi neglijare a unor reguli care fac să funcţioneze o instituţie – aşa cum este şi şcoala – poate degenera în violenţă, dincolo de înţelegere, şi că acest comportament nu este decât unul dintre simptomele unei patologii sociale complexe şi grave, a cărei etiologii include diferite variabile: tulburări ale funcţionării familiei, presiunea grupului şi a mediei, lipsa de autoritate a diferitelor instanţe antrenate în actul educaţional. Discursul tradiţional al educatorilor şi instrumentele de care ei dispun par lipsite de eficienţă, iar metoda tradiţională odinioară a folosirii forţei nu mai poate să-şi găsească locul în zilele noastre.

Dar care să fie cauzele acestei disfuncţionalităţi? Desigur că ele se regăsesc în felul în care funcţionează societatea astăzi: slăbirea şi chiar absenţa autorităţii, democratizarea relaţiilor interpersonale şi eludarea puterii formale şi legitime a statului şi a idealurilor modernităţii în toate aspectele sociale, polarizarea economică, dificultatea de a găsi în realitate, puse în practică, idealurile progresului şi ale armoniei sociale.

La şcoală nu se mai vine cu plăcere ca altădată, chiar dacă nu toţi elevii o făceau odinioară. Acum, la şcoală, mai ales în mediul urban, se vine pentru socializare, pentru a găsi terenul în care rivalitatea şi invidia să se exprime, în care puterea financiară a părinţilor, reuşita lor socială să fie expusă în public. Puterea este percepută ca o soluţie a supravieţuirii în lumea prezentă, iar violenţa este, de multe ori, cel mai firesc mod de a interacţiona şi de a face faţă în viaţa de relaţie.

Cine ar putea avea prestigiu şi autoritate în faţa tinerilor? Părinţii sunt dezorientaţi şi depăşiţi. Profesorii sunt lipsiţi de putere, la rând cu unii elevi, dezarmaţi şi în dificultate de a intra în comunicare, adesea umiliţi de prosperitatea financiară agresiv afişată de unii elevi. O serie de instituţii guvernamentale încearcă să se apropie de problemele tinerilor şi să le întindă o mână de ajutor. Dar orice încercare menită a facilita dialogul între generaţii se loveşte de modelele mediatizate, fie ele contradictorii sau măcar alternative, venite din altă parte. Presiunea acestor modele de reuşită socială îşi  găseşte sprijin în contextul social larg în care predomină modelul cultural american, care glorifică banul, promovează individualismul şi narcisismul, egoismul, erodarea autorităţii instituţiilor – stat, guvern, partide politice, chiar şi Biserica – un model de reuşită socială în care valorile sunt legate de banii de care dispui pentru a atinge scopurile vieţii şi anume vilă, maşină, partener celebru, excursii exotice etc.

Pe copii nu-i mai mână idealurile de altădată, cele pe care şcoala le promova, profesorii le înţelegeau, regăsindu-se în ele. Adulţii resping astăzi figurile emblematice ale prezentului, neştiind însă ce să propună în locul lor.

sursa: Aurora Liiceanu (coord.), Viaţa mea: un “joc” serios. Ghid practic pentru profesori, diriginţi şi consilieri şcolari, 2007

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: