Arhive etichetă: violenta

Mai este şcoala un loc sigur?

violenta in scoala

Şcoala este o instituţie socială, un loc în care grupuri de elevi din medii sociale diferite şi largi se întâlnesc. Atât cultura socială dominantă, cât şi contextul politic şi economic cărora le aparţine şcoala influenţează şi îşi lasă amprenta asupra vieţii de relaţie şi schimburilor între cei care funcţionează în mediul şcolar. Şcoala nu mai este un spaţiu închis, o enclavă a societăţii, ea preia tensiunile şi problemele acesteia, conflictele şi dilemele ei. Ca atare, când vorbim despre şcoală, nu putem blama în niciun fel profesorii pentru problemele care pun în centrul lor şcoala.

Continuă citirea →

Trăim într-o societate bolnavă

Trăim într-o societate bolnavă dominată de mizerie, nepăsare, agresivitate. Incertitudinea şi nesiguranţa ne apasă tot mai mult. Nu găsim înţelegere şi compasiune pentru nevoile noastre. Nu dorim să oferim altora sprijinul pe care ni-l cer. Nu mai avem respect faţă de ceilalţi şi faţă de noi înşine. La ce ne-ar folosi? Nu mai avem timp pentru noi şi pentru copiii noştri. Suntem într-o cursă a supravieţuirii. Suntem disperaţi, nefericiţi şi, uneori, patetici. Nimănui nu-i pasă. Incompetenţa şi suficienţa sunt ridicate la nivelul politicii de stat. Fiecare trebuie să se descurce cum poate.

Văzând ce se întâmplă în jurul nostru, ajung să mă tem de tot ceea ce este mai rău; istoria oferă destule exemple în acest sens. Criza economică se adânceşte, pauperizarea devine un fenomen tot mai răspândit, moralitatea suferă. Vor fi elemente constante ale vieţii noastre, mai mult ca până acum, suspiciunea, ura, intoleranţa, xenofobia. Va fi terenul ideal pentru demagogie şi violenţă.

Cele mai înfiorătoare torturi din Evul Mediu

Evul Mediu a fost, cu siguranţă, perioada cea mai terifiantă din istoria omenirii. Dacă în ziua de astăzi credeţi că oamenii sunt violenţi şi cruzi, trebuie să vedeţi cum obişnuiau să-şi pedepsească aceştia semenii în urmă cu 500 de ani.

vladtepesportrait

Sărăcia şi foametea sunt cuvintele care descriu cel mai bine acea perioadă. Majoritatea oamenilor erau săraci, sufereau de boli incurabile, iar libertatea lor depindea de bogaţii care deţineau pământuri.

Care era politica acelor vremuri? Dacă aveai bani, puteai să îţi „ispăşeşti păcatele” contra unei sume de bani. Cum majoritatea oamenilor supuşi la torturi erau oameni săraci, s-au inventat metode „ingenioase”. Oamenii puteau să se considere norocoşi dacă, în urma unei infracţiuni, „scăpau” cu o pedeapsă de genul tăierea mâinii sau a limbii.

Majoritatea dispozitivelor de tortură se află la muzeul „Rothenburg ob der Tauber” din Germania. Şi în muzeele din România sunt expuse exemplare de genul acesta, în special în Sighişoara, la „Camera de Tortură”.

1. Ţeapa

2010/07/28//86578-teapa.jpg

Aceasta metodă de tortură este asociată de obicei cu Vlad Ţepeş, de unde şi-a atribuit şi numele.

Victima era străpunsă de ţeapă şi lăsată să moară, proces ce putea să dureze până la 3 zile.

Legendele spun că lui Vlad Ţepes îi plăcea să ia masa, privind oamenii zbătându-se în ţepe.

2. Leagănul lui Iuda

2010/07/28//86574-leaganul_lui_iuda.jpg

Cu siguranţă nu e la fel de crud ca ţeapa, însă mult mai sadic. Anusul sau vaginul victimei erau plasate în vârful piramidei (foto), scopul fiind acela de a prelungi durerea, sau de a ţepui cât mai incet, dar „eficient”.

Victima era de obicei goală, pentru a evidenţia umilirea acestei torturi şi de obicei erau atârnate greutăţi pe picioare, pentru a face procesul şi mai dureros. Acest tip de tortură putea să dureze de la câteva ore, până la zile întregi.

3. Sicriul

2010/07/28//86572-cosciugul.jpg

Tortura „Sicriul” era una din cele mai înfricoşătoare din Evul Mediu.

De obicei, cei care sfârşeau pedepsiţi astfel, comiteau infracţiuni „serioase”, ca erezia şi blasfemia.

Victima era plasată în interiorul unei cuşti de metal, construită după forma corpului uman şi era de obicei agăţată de copaci.

„Ereticul” era lăsat acolo, pentru a fi mâncat, de viu, de către păsări si alte animale. Unii oamenii aruncau cu pietre sau alte obiecte, pentru a intensifica durerea condamnatului.

4. Masa de tortură

2010/07/28//86575-masa_de_tortura.jpg

Cine ar putea uita de masa de tortură, care era  o unealtă obişnuită în Evul Mediu?

Scopul acesteia era de a imobiliza victima şi de a o tortura prin ruperea oaselor. Pe unele mese erau aplicate şi cuie, pentru a-l duce pe condamnat pe culmile durerii.

5. Spintecătorul de sâni

2010/07/28//86576-mutilatorul_de_sani.jpg

Folosit ca o pedeapsă pentru femei, „spintecătorul de sâni” era folosit pentru a induce durere, a provoca pierderea de sânge sau, pur si simplu, de a lăsa victimele fără sâni.

Acesta era folosit şi fierbinte, pentru ca impactul să fie mult mai mare. Foarte puţine femei supravieţuiau acestui crud instrument.

6. Roata lui Catherine

2010/07/28//86577-roata.jpg

Acest dispozitiv era folosit pentru a prelungi durerea celui acuzat. Victima era legată de o roată care se învârtea, un călău zdrobindu-l cu un ciocan de fier.

Odată ce oasele sale erau rupte, acesta era lăsat să moară în chinuri, pe roată. Mai mult, acesta era uneori agăţat de un copac, pentru ca păsările să mănânce din carnea sa vie. Majoritatea nu mureau de durere, ci de deshidratare.

Uneori, când pedeapsa se vroia a fi mai „indulgentă”, acuzatul era lovit în stomac şi piept, părţi ale corpului cunoscute în limba franceză drept „coups de grâce” (lovitura de graţie), fapt ce cauza moartea mult mai rapidă.

7. Fierăstrăul

2010/07/28//86573-ferastraul.jpg

Acesta era instrumentul cel mai comun şi cel mai ieftin, fiind folosit pentru cei acuzaţi de blasfemie, adulter, erezie, furt, crimă sau vrăjitorie.

Persoana în cauză era atârnată cu capul în jos, pentru a permite sângelui să fie redirecţionat în creier – metoda ideală pentru a determina victima să fie conştientă cât mai mult timp.

De obicei victima era tăiată în două, însă, uneori, şi până la abdomen, pentru a prelungi durerea.

8. Concasorul de creier

2010/07/28//86579-zdrobitorul_de_capete.jpg

Folosirea concasorului de creier era o metoda populară în timpul Inchiziţiei spaniole.

Victima era pusă pe orizontală, iar capul acesteia era introdus în concasor. Dispozitivul compresa craniul, spărgea dinţii şi scotea ochii.

Această metodă era folosită de obicei pentru a obţine informaţii importante. Dacă procesul nu era dus până la sfârşit, victima rămânea cu vătămarea serioasă a creierului, ochilor sau danturii.

sursa: antena1

Gladiatorul I

Aşa cum pare să se întâmple foarte des în ultima vreme, nu dezvăluirile istoricilor, oricât de spectaculoase, de neaşteptate, ne deşteaptă interesul către trecut, ci mai ales ficţiunea cu această temă de inspiraţie, fie ea tratată oricât de liber, adică, în principal, romanele şi filmele.

Filmul „Gladiatorul” regizat de Ridley Scott în 2000, avându-l în rolul principal pe carismaticul actor Russell Crowe, a trezit un interes imens pe tot globul  faţă de personajul istoric al gladiatorului, faţă de cultura şi civilizaţia romană, chiar dacă istoricii au taxat dur licenţele mari pe care şi le-au permis regizorul şi scenaristul faţă de cronologia reală a evenimentelor sau faţă de personalitatea unora dintre eroii filmului.

Mulţi dintre spectatori, şocaţi de violenţa scenelor de luptă, s-au întrebat de ce era asa de mult cultivată ea în epoca romană şi cum de s-a ajuns ca lupta pe viaţă şi pe moarte a gladiatorilor să devină prilej de spectacol? Aici se află de fapt cheia înţelegerii acestei epoci.

Adunarea cetăţenilor în amfiteatru, organizarea luptelor între oameni sau între oameni şi animale, jocul sângeros din arenă încheiat adeseori cu moartea, toate acestea aveau legătură directă cu politica şi cultura romană.

Aristocraţii şi împăraţii, cei care se luptau să câştige simpatia populară, erau într-o permanentă competiţie pentru a câştiga de partea lor masele şi o făceau dându-le acestora „pâine şi circ”, pentru a cita o vorbă celebră, asociata simbolic cu lumea romană. „Circul” era chiar acest spectacol crud care, simbolic, reprezenta o punere în scenă foarte teatrală a idealurilor politicii externe şi a valorilor imperiului: lupta, puterea, violenţa, moartea. Nu altfel se comportau soldaţii romani în luptă, unde aveau datoria militară să-şi înfrângă adversarul prin orice mijloace. Violenţa era o valoare a unei culturi bazate pe agresiune, pe impunerea voinţei prin luptă asupra altor popoare.

Publicul îi susţinea pe acei luptători care aveau curaj, care nu se temeau indiferent de forţa adversarului, care sfidau moartea. Se întâmpla ca felul în care luptau, dacă o făceau extraordinar, să ducă la eliberarea lor în semn de apreciere faţă de eroismul lor, faţă de calităţile fizice şi tehnica de luptă pe care o stăpâneau. Era, însă, mai presus de toate, o recunoaştere a valorii curajului, fără de care imperiul însuşi s-ar fi prăbuşit. Curajul, forţa, disciplina în luptă,  erau modelul de urmat al fiecărui cetăţean înrolat.