Mircea Eliade – Mansarda

Mă revăd în acei ani în mansardă, revăd masa de lemn acoperită cu hârtie albastră, lampa cu abajurul alb, sub care îmi împingeam cartea pe măsură ce mi se împăienjeneau ochii şi distingeam tot mai anevoie literele. Erau anii de „miopie galopantă”, după expresia unuia din oculiştii la care fusesem. Dioptriile creşteau mai repede decât aveam eu timp să-mi schimb lentilele. Nu era, spusese doctorul, decât o soluţie: să nu-mi obosesc ochii citind prea mult la lumina lămpii. Dar cum aş fi putut (şi mă întreb, acum, cine ar fi putut?) să-mi menajez ochii într-un timp când aproape în fiecare săptămînă descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam totuşi să mă apăr, citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile, când albastre, când albe, când slabe, când puternice. Apoi, când ochii îmi lăcrimau şi mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăiţa de alături şi mă spălam cu apă rece. Rămâneam apoi câteva minute întins pe pat, cu ochii închişi , încercând să nu mă mai gândesc la nimic.

Un pat de lemn, vopsit în roşu. Deasupra patului, prinsă bine în perete, cutia cu geam în care păstrasem cele mai frumoase coleoptere şi câţiva fluturi mari, cu aripile imaculate. În faţă, pe celălalt perete, o bibliotecă de scânduri, pe care mi-o întocmise tata. Prin clasa a VI-a, aveam deja vreo 500 de volume, majoritatea din „Biblioteca pentru toţi”, „Minerva” şi „Lumen”. Dar aveam şi cărţi mai scumpe: Souvenirs entomologiques ale lui J. H. Fabre, Die insekten ale lui Brehm, tratatele de chimie, „clasicii” transformismului, aproape tot ce găsisem din „Bibliotheque scientifique” sau „Bibliotheque philosophique”, de Felix Alcan.

Mama îmi dădea săptămânal o mică sumă de buzunar, dar nu mă refuza niciodată când îi spuneam că aş vrea să-mi cumpăr o carte mai scumpă. Adesea, mă ruga să nu spun nimic tatei. Războiul îi sărăcise, şi, ca să ne poată ţine la şcoală, închiriase aproape toată casa. La început, chiriaşii au fost doi profesori francezi, membri ai Misiunii Culturale, apoi nişte funcţionari unguri de la o societate din Transilvania, în cele din urmă Camera de Comerţ Italo-Română. Aşa l-am cunoscut pe Giovanni Costa, tocmai în perioada când învăţam italieneşte. Datorită lui mi-am putut comanda toate cărţile italieneşti de care credeam că am nevoie.

* * *

Mansarda era de acum numai a mea, plină numai cu lucrurile mele. Între pat şi masa de lucru, o măsuţă pe care păstram colecţiile de reviste – „Ziarul ştiinţelor populare”, „Revista muzicală”, „Orizonturi” şi altele. Ca să nu le ia vântul când ţineam ferestrele deschise, pusesem deasupra lor cele mai frumoase piese din colecţia mea geologică: o bucată de pirită, un granit, fragmente de stalactite. Deasupra măsuţei, prinsesem în perete, cu pioneze, copii după fresce tombale egiptene executate cu diverse cerneluri; urme ale entuziasmului cu care citisem cărţile lui Maspero şi Alexandre Moret. Sub măsuţă, o lădiţă cafenie în care îmi păstram corespondenţa cu prietenii, caietele deja scrise şi, la fund de tot, camuflat, ca să nu-l descopere tata, Jurnalul.

Nu mai ştiu cum am ajuns să-mi scriu Jurnalul. La început, prin 1921, nu însemnam decât ce lucrasem şi cât lucram în fiecare zi; câte ceasuri petrecute în laborator sau cu insectele şi plantele, câte ceasuri cheltuite cu lectura, adăugând titlul cărţilor citite şi scurte comentarii. Curând după aceea, am început să însemn observaţii despre profesorii şi prietenii mei. Dar nu m-am mulţumit cu atât: m-am încăpăţânat să reproduc cât mai multe observaţii, să descriu cât mai amănunţit diferite întâmplări de la şcoală sau de la petrecerile care, începând din clasa a VI-a, aveau loc, pe rând, la unii din colegi şi unde întâlneam fete de seama noastră. Cu timpul, ajunsesem să scriu zece-cincisprezece pagini despre unele din aceste petreceri, căutând să reproduc cât mai fidel dialogurile, cu expresiile caracteristice fiecăruia. Când am început Romanul adolescentului miop, am folosit multe din aceste pagini, uneori – ca de pildă când am descris societatea noastră „Muza” – transcriind de-a dreptul pasaje întregi. În sfârşit, în ultimele două clase de liceu, Jurnalul ajunsese confidentul tuturor crizelor mele de melancolie şi e probabil că excesele acestea de lirism şi lamentaţiile au reuşit într-o zi să mă dezguste, astfel că am abandonat Jurnalul şi nu l-am mai reluat decât în vara anului 1928, în ajunul plecării în India.

Jurnalul îl scriam mai cu seamă noaptea, uneori târziu după miezul nopţii, când eram sigur că tata nu va mai veni să mă controleze. Din clasa a V-a încoace şi până la încheierea studiilor universitare, mă deprinsesem să dorm din ce în ce mai puţin, câteodată mulţumindu-mă cu trei-patru ceasuri pe noapte. Am ajuns la acest rezultat după o lungă disciplină. Timp de mai multe luni, mă culcam cu câteva minute mai târziu decât în noaptea precedentă şi puneam deşteptătorul să sune cu un minut mai devreme. Când reuşeam să smulg somnului un ceas, mă opream, şi nu mai schimbam minutarele câteva săptămâni. Apoi reluam experienţa, micşorând zilnic raţia de somn cu unul sau două minute.

Nu pot spune că mi-a fost uşor. Uneori, când prelungeam lecturile după 2 noaptea, nu puteam adormi şi mă zvârcoleam mult timp în pat. Dar eu mă încăpăţânam să nu ţin cont de aceste insomnii, ci continuam să număr orele şi minutele consacrate somnului din clipa în care stinsesem lumina şi mă culcasem, chiar dacă adormisem un ceas-două mai târziu. Alteori, mi se făcea somn după prânz, mai ales vara şi, dacă vedeam că toate cafelele pe care le sorbeam şi toată apa rece pe care mi-o azvârleam pe obraji rămânea fără efect, mă lungeam pentru o jumătate de ceas, cu deşteptătorul la căpătâi. Dar nu uitam să scad această jumătate de ceas din somnul de noapte. (Mircea Eliade, Memorii)

*****

sursa: Biblioteca Bucureştilor, 2007, Nr. 2