Arhive etichetă: Mircea Eliade

Mircea Eliade şi Christinel Cottescu. Începutul idilei

Mircea Eliade si sotia sa Christinel

În 1948, Mircea Eliade a cunoscut-o pe Christinel Cottescu, cu care s-a împrietenit. Cu câţiva ani mai tânără decât Eliade, ea reuşise să părăsească România cu ajutorul cumnatului său, Ionel Perlea, care dirija atunci orchestra de la Scala din Milano. Astfel, ea a putut să se alăture familiei  care locuia în Italia şi Franţa. Aceasta număra, pe lângă mama ei, Maria Şendrea, al cărei nume avea o rezonanţă aristocratică, două surori: Sibylle, profesoară într-un colegiu catolic din Paris, şi Lisette, care locuia în Italia şi care se căsătorise cu Ionel Perlea, cel mai cunoscut dirijor român după Celibidache.

Mircea Eliade se va ataşa atât de Christinel, cât şi de familia ei. El însuşi descrie pe larg începutul idilei sale cu Christinel ca pe un episod romantic şi intens: „Uneori, mă întrebam prin ce miracol regăsisem naivitatea şi entuziasmul adolescenţei fără ca să mă strivească sentimentul ridicolului. Într-adevăr, mă purtam ca un licean îndrăgostit.”

Continuă citirea →

Mircea Eliade şi Nina Mareş. Agonia

tristete

La începutul lui noiembrie 1943, Eliade merge la Paris însoţit de Nina, care urma să fie examinată într-o clinică din capitala franceză. Cu câteva luni în urmă, fusese operată fără succes la Bucureşti de cancer, însă nu-i dezvăluise soţului, rămas la Lisabona, adevărata natură a bolii sale. Şi la Paris, Eliade rămâne în continuare neştiutor în privinţa bolii care avea să-i răpună soţia. Se bucură că are „norocul” de a face această călătorie deoarece, cum le scrie părinţilor săi, „Parisul a rămas totuşi Capitala Lumii şi în ceea ce priveşte viaţa spirituală, şi în ceea ce priveşte spectacolele”.

Boala Ninei se agravează brusc în aprilie 1944. Nici acum Nina nu i-a mărturisit soţului că are cancer. La sfârşitul lui iulie, este primită într-un sanatoriu la nord de Lisabona, într-o stare de slăbiciune care nu-i permite să urce scările fără baston. Cele patru luni care vor urma vor fi pentru soţii Eliade o agonie împărtăşită asupra căreia jurnalul lui Mircea, deseori întrerupt, oferă o imagine tulburătoare.

Continuă citirea →

Mircea Eliade şi Nina Mareş. Din intimitatea căsniciei

cuplu

Atât în memorii, cât şi în jurnalul din anii 1941-1945, Mircea Eliade o descrie pe Nina Mareş ca pe o soţie profund devotată, care, spune el, „trăia exclusiv pentru mine, însă ascundea foarte bine lucrul acesta”. El însuşi era, în acea vreme, un soţ greu de suportat în viaţa de zi cu zi: „Nu cred că multe soţii şi-ar fi putut păstra dragostea, încrederea şi seninătatea alături de cel care eram pe atunci”, mărturiseşte el.

De fapt, Nina îşi consacrase energia carierei soţului său, care va putea conta întotdeauna pe ajutorul ei, uneori chiar şi în munca de documentare. La cererea soţului, Nina va accepta să-şi părăsească locul de muncă şi, mai ales, să nu mai aibă copii, ceea ce însemna pentru ea un enorm sacrificiu. Ea va limita, de asemenea, cât mai mult posibil rolul de tată vitreg pe care Eliade avea să-l joace faţă de fiica sa, Adalgiza (Giza). Aceasta va rămâne de-a lungul anilor o prezenţă discretă, dat fiind că era înscrisă într-un internat pentru fete şi nu ajungea acasă decât la sfârşitul săptămânii.

Continuă citirea →

Mircea Eliade şi Nina Mareş. De la prietenie la dragoste

indragostiti

Printre noii prieteni pe care Mircea Eliade şi-i făcuse după întoarcerea sa din India se afla şi cea cu care se va căsători în 1934. Cu câţiva ani mai mare decât Eliade, Nina Mareş se trăgea din mica boierime provincială a Olteniei. Pierzându-şi părinţii foarte de timpuriu, a fost încredinţată autorităţii unui tutore care nu i-a mai înapoiat moştenirea. Căsătorită cu un ofiţer de care a divorţat mai apoi, Nina era mama unei fete de 11 ani, Adalgiza, şi lucra, pentru a o creşte, ca secretară la Societatea Naţională de Telefoane. Eliade o cunoscuse, pare-se, prin intermediul lui Mihail Sebastian. Acesta se împrietenise cu tânăra femeie care locuia în imobilul unde se găsea redacţia Cuvântului şi care-i bătea din când în când la maşină unele fragmente literare.

„Era mică, blondă, bună camaradă şi, deşi, cum am aflat mai târziu, ducea o viaţă grea, râdea întotdeauna, era discretă, nu vorbea de necazurile ei”, scrie Eliade în memorii.

După mulţi ani, Eliade va evoca atracţia neaşteptată pe care a resimţit-o în seara Crăciunului din 1932, cu ocazia unei petreceri, pentru cea care va deveni prima lui soţie. „La 25 decembrie 1932, prietenia pe care o aveam până atunci pentru Nina s-a transformat în dragoste”, notează el în Jurnal în 7 februarie 1945. O dragoste încă timidă. Pe atunci, Eliade se afla încă sub farmecul unei alte femei, actriţa Sorana Ţopa. Legătura lor era cunoscută. În pofida „exasperării” pe care i-o provoacă uneori prezenţa acestei „walkirii” pasionate, Eliade nu se decide să se despartă de ea decât în vara lui 1933. El mărturiseşte că a trăit prima jumătate a acestui an sfâşiat de sentimentele pe care le resimţea, în acelaşi timp, pentru Sorana şi pentru Nina.

Continuă citirea →

Tânărul Eliade mânca săpun, cărăbuşi, muşte, omizi

muste pe lingurita

Ca să-şi dovedească sieşi capacitatea de a rezista şi forţa voinţei, tânărul Eliade nu ezita să se supună la diverse încercări pe care le evocă în memorii: „De mult mă învăţasem să-mi domin dezgustul, izbutind să mănânc, pe rând, pastă de dinţi, săpun, cărăbuşi, muşte, omizi. Când vedeam că pot masteca şi înghiţi o insectă sau o larvă, fără să mai simt repulsia normală în stomac sau în gâtlej, treceam la un exerciţiu şi mai îndrăzneţ.”

Câţiva ani mai târziu, prietenul său Ionel Jianu avea să asiste, pe terasa restaurantului Monte Carlo din parcul Cişmigiu, la demonstraţiile lui Eliade care „aduna cărăbuşii care cădeau pe masă, după ce se loveau de lampadar, şi îi mesteca şi înghiţea cu poftă. Socoteam aceste exhibiţii ca un fel de extravaganţe pentru a ne epata, dar el le lua în serios.”

În ochii lui Mircea Eliade, marea victorie a voinţei sale rămâne însă bătălia câştigată împotriva somnului. Cu ajutorul ceasului deşteptător, înşelând vigilenţa tatălui, adolescentul reduce, treptat, la patru ore timpul rezervat odihnei nocturne. Îi face plăcere să fie remarcat, a doua zi, de către colegi, cu ochii roşii şi privirea obosită de lecturile din timpul nopţii. Cuprins de ameţeli şi temându-se să nu îşi piardă vederea, va fi obligat să limiteze, totuşi, aceste excese.

sursa: Florin Ţurcanu, Mircea Eliade: prizonierul istoriei, trad.: Monica Anghel, Dragoş Dodu, Bucureşti, Humanitas, 2007, pp. 58-59

Criterion – O istorie

Criterion

Criterion – grupare intelectuală a tinerei generaţii afirmate în deceniul al patrulea al sec. XX, care s-a constituit la Bucureşti, sub denumirea Asociaţia de arte, litere şi filosofie Criterion, organizată de Petru Comarnescu, şi a activat public între 13 octombrie 1932 şi 11 decembrie 1933.

Continuă citirea →

Mircea Eliade – Mansarda

Mă revăd în acei ani în mansardă, revăd masa de lemn acoperită cu hârtie albastră, lampa cu abajurul alb, sub care îmi împingeam cartea pe măsură ce mi se împăienjeneau ochii şi distingeam tot mai anevoie literele. Erau anii de „miopie galopantă”, după expresia unuia din oculiştii la care fusesem. Dioptriile creşteau mai repede decât aveam eu timp să-mi schimb lentilele. Nu era, spusese doctorul, decât o soluţie: să nu-mi obosesc ochii citind prea mult la lumina lămpii. Dar cum aş fi putut (şi mă întreb, acum, cine ar fi putut?) să-mi menajez ochii într-un timp când aproape în fiecare săptămînă descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam totuşi să mă apăr, citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile, când albastre, când albe, când slabe, când puternice. Apoi, când ochii îmi lăcrimau şi mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăiţa de alături şi mă spălam cu apă rece. Rămâneam apoi câteva minute întins pe pat, cu ochii închişi , încercând să nu mă mai gândesc la nimic.

Continuă citirea →

Mircea Eliade – O iubire timpurie

Pe când era încă student, Mircea Eliade devine tot mai apropiat de „domnişoara R.” [Rica Botez], deşi iniţial se simţise deopotrivă atras de o tânără grecoaică, brunetă, studentă la Conservator, şi pentru că avea „buzele extraordinar de roşii şi de cărnoase”. Însă R. era „o fată cu ochii de culoarea violetelor şi părul tuns scurt, cu breton. Mi s-a părut frumoasă şi îndepărtată, coborând parcă dintr-o altă lume, pentru că nu semăna cu nici una din fetele pe care le cunoscusem până atunci. (…) Avea o voce gravă, joasă, senzuală, contrastând cu chipul ei de personaj de roman englez”.

Continuă citirea →

Cum şi-a ales soţia Mircea Eliade

În ce priveşte decizia alegerii unei soţii, există uneori circumstanţe care prea bine ar putea fi găsite doar în romanele de dragoste. Iar aşa ceva nu putea să i se întâmple decât lui… Mircea Eliade, care deja preda la Universitate, era deopotrivă adulat şi contestat, produsese o literatură nu doar de dragoste, cât mai ales erotică, care însă era apreciat la unison de către congenerii săi drept un mare erudit, sau oricum în curs de devenire. Cu această aureolă intelectualistă şi lider incontestabil de generaţie, era firesc ca Eliade să fie râvnit de multe femei, admirat şi curtat totodată, fiind în fond întruchiparea aproape fidelă a personajului Allan din Maitreyi, ce făcuse pe atâtea adolescente măcar să ofteze de amor.

Ei bine, din marea „ofertă”, tânărul universitar trăia dilema unei duble iubiri (dacă putem crede că există aşa ceva), ori mai degrabă a unei inevitabile opţiuni. Pe de o parte era relaţia lui cu Sorana Ţopa, o actriţă în vogă pentru anii ’30-’40 ai veacului trecut, ce juca pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, iar pe de alta, în acelaşi timp, era profund atras de o banală funcţionară, Nina Mareş, divorţată şi cu un copil de crescut.

Continuă citirea →

Ultimele clipe ale lui Mircea Eliade

Profesorul Ioan Petru Culianu, unul dintre discipolii cei mai apropiaţi ai lui Mircea Eliade, a relatat ultimele zile ale acestuia într-un text din care reproducem aici esenţialul:

După trei săptămâni de şedere la Chicago, seara de luni 14 aprilie este a doua pe care n-o petrec împreună cu Mircea şi Christinel Eliade. […] De o săptămână, Mircea Eliade are dureri crepusculare atroce în coşul pieptului şi e cuprins de o ciudată oboseală. În primele două săptămâni după venirea mea, am lucrat amândoi cu spor la diverse lucruri — între altele, la trierea materialelor salvate din incendiul care i-a devastat parte din biroul din Meadville Theological Seminary la 18 decembrie 1985. În fond, paguba materială a fost redusă: toate hârtiile importante au fost salvate. Au pierit cărţi şi scrisori numai. Pentru Mircea Eliade însă, incendiul a avut o altă semnificaţie. Mi-a repetat de atâtea ori că lumea este un camuflaj, că e plină de semne care trebuie descifrate cu răbdarea unui ghicitor în pietre, încât cred că-l înţeleg. Se gândeşte oare la romanul Lumina ce se stinge, la focul care consumă biblioteca şi pe savant împreună cu ea?

Continuă citirea →

Mircea Eliade – Fragment autobiografic

Fac parte din generaţia cea mai norocoasă pe care a cunoscut-o până acum istoria României. Nici înainte, nici după generaţia noastră, România n-a mai cunoscut libertatea, belşugul şi disponibilitatea de care ne-am bucurat noi, cei care am scris între 1925 şi 1940. Generaţia lui Nicolae Iorga fusese aproape pe de-a întregul confiscată de profetismul naţional şi cultural care trebuia să pregătească războiul pentru întregirea neamului. Generaţia frontului fusese sacrificată ca să găsim noi o Românie mare, liberă şi bogată. Când am început noi să scriem, prin 1925, nici un „ideal naţional” nu ne solicita imediat. Am fost cei dintîi români care puteam face şi altceva decât istorie naţională, filologie românească şi profetism cultural – fără să avem sentimentul că trădăm cauza neamului. Am avut o libertate care se cucerise cu foarte mult sânge şi cu foarte multe renunţări, şi nu ştiu dacă eram întotdeauna conştienţi de imensele sacrificii făcute de înaintaşii noştri pentru ca noi să putem pleca în India sau în Statele Unite, să-i putem discuta pe Freud sau pe Andre Gide la „Fundaţia Carol” în faţa a două mii de persoane, să putem vorbi de autonomia culturii, de primatul spiritualului, de neangajare şi aşa mai departe.

Continuă citirea →

Mircea Eliade – Corigent la trei materii

În „Memorii„, Mircea Eliade prezintă, printre altele, un interesant episod al vieţii sale de elev:

„Am aflat, cu indignare, că rămăsesem corigent la trei materii: la română, franceză şi germană. Trei corigențe aduceau după sine repetenţia. Dar Moisescu [profesorul de ştiinţe naturale] stăruise să mi se dea această şansă; eram cel mai bun elev al lui din toată clasa. Am fost profund jignit citindu-mi numele pe lista corigenţilor. E drept, mi-era puţin teamă de limba germană. De fapt, n-ar fi trebuit s-o învăţăm decît începînd din clasa a II-a, dar autorităţile de ocupaţie o impuseseră şi la clasa I; de aceea, toată clasa noastră o sabotaserăm cum putuserăm.

Continuă citirea →

Mircea Eliade despre Eminescu

După rezistenţele pe care le-a întâmpinat în timpul scurtei şi chinuitei lui vieţi, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerător, neamului întreg, iar nu numai păturei culte. Nu ştiu dacă s-a făcut vreodată socoteala exemplarelor tipărite din Poeziile lui Eminescu. Dar în mai puţin de o jumătate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în multe zeci de ediţii, de la modestele tipărituri populare până la admirabila ediţie critică a Fundaţiilor Regale, îngrijită de Perpessicius. Astăzi, după ce-au cunoscut atâtea culmi şi atâtea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate în ţară, apar aşa cum le vedeţi, în haina sfioasă a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă, dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc.

Ce înseamnă pentru noi toţi, poezia, literatura şi gândirea politică a lui Eminescu, o ştim, şi ar fi zadarnic s-o amintim încă o dată. Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi Lucian Blaga, poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admirăm pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi.

El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă.

Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia. Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.

Mircea Eliade

Paris, septembrie 1949

sursa: neamul-romanesc.com

Un episod trist din viaţa lui Mircea Eliade

„În toamna aceea [1912], am intrat la grădiniţa de copii. Am fost mîndru cînd am îmbrăcat şorţul cenuşiu şi m-am dus singur la şcoală. Învăţasem deja alfabetul, dar încă nu-mi dădeam seama la ce ar putea folosi. Nu mi se părea atît de interesant cînd am ajuns să silabisesc o-u, ou, bo-u, bou — nici chiar cînd am izbutit să citesc fără să mai silabisesc, Ţara noastră se numeşte România.

Dar o dată am dat peste cartea de citire a fratelui meu, şi, după prima pagină, n-am mai putut s-o las din mînă. Eram fermecat, parcă aş fi descoperit un joc nou. Căci cu fiecare rînd citit aflam lucruri necunoscute şi nebănuite. Am învăţat numele judeţelor, ale rîurilor şi ale oraşelor şi am aflat despre Daniil Sihastrul şi Mănăstirea Neamţului şi cîte alte lucruri care mă uluiau, mă copleşeau prin vastitatea şi misterele lor.

Dar după o săptămînă, cînd am terminat cartea lui Nicu, am descoperit deodată că lucrurile nu erau atît de simple pe cît le bănuisem eu. Căci nu mai aveam la îndemînă o a doua carte pe care s-o pot începe imediat.

Tata avea vreo sută-două de volume frumos legate în piele, dar erau încuiate într-o bibliotecă cu geamuri. Nu puteam citi decât titlurile, şi nici pe ele nu le înţelegeam întotdeauna. Erau volume care se intitulau „roman”, şi a fost o lungă discuţie între părinţi dacă trebuie sau nu să-mi explice ce înseamnă acest cuvînt. Pentru încă mulţi ani, tata mi-a interzis să citesc „romane”. Pentru el, „romanul” era o carte oarecum imorală, căci implica fie adulter, fie aventuri într-o lume despre care nu se vorbea decît în şoaptă. Nici măcar nuvele nu-mi îngăduia să citesc. Singurele cărţi admise de el erau cele care purtau titlul sau subtitlul de Povestiri. Mi se îngăduise să citesc Basmele lui Ispirescu, amintirile şi povestirile lui Creangă, cînd a intervenit un episod care mi-a întristat toată copilăria.

Intrasem în clasa I primară, şi tata îl poftise o dată pe învăţător, ca să se consulte asupra cărţilor pe care le-aş putea citi. Eram toţi trei în faţa bibliotecii, învăţătorul părea entuziasmat de cărţi şi, mai ales, de legăturile lor de piele. Răsfoind un volum de N. Iorga — îl văd şi acum, era Pe drumuri depărtate —, a spus, arătîndu-mă: „Dar să nu-l lăsaţi să citească prea mult, căci îşi oboseşte ochii. Şi deja nu are ochi prea buni. L-am pus în banca întîi, şi totuşi nu vede întotdeauna ce scriu pe tablă.”Văd, dacă fac ochii mai mici, l-am întrerupt eu. „Asta înseamnă că ai ochi slabi, că ai să fii miop„, a adăugat învăţătorul.

Descoperirea aceasta a însemnat o adevărată catastrofă. Tata a hotărît că nu trebuie să-mi mai obosesc ochii cu alte cărţi în afară de cele de şcoală. Nu mai aveam voie deci să citesc în timpul liber. De altfel, sursa lecturilor extraşcolare îmi fusese secată. Tata nu mai deschidea biblioteca cu geamuri şi nu mă mai lăsa să răsfoiesc volumele legate. Mai tîrziu, mi-am dat seama că anii aceia au fost pierduţi.”

sursa: Mircea Eliade, Memorii, Ed. Humanitas, 1997

Mircea Eliade la Râmnicu Sărat

M-am născut la Bucureşti, dar chiar în acel an tata a fost mutat cu garnizoana la Rîmnicul Sărat, şi cele dintîi amintiri se leagă de acest oraş. O casă mare, cu multe încăperi, şi salcîmi în dreptul ferestrelor. În fund, curtea şi apoi grădina, care mi se părea uriaşă, înecată sub pruni, caişi şi gutui.

Cea mai veche amintire (cred că aveam mai puţin de trei ani): în grădină, cu fratele meu şi un cîine mare, alb, Picu. Ne rostogoleam toţi trei în iarbă. Alături, pe un scăunaş, mama, stînd de vorbă cu o vecină.

Continuă citirea →