Până în secolul al XIX‐lea, în Principatele Române viața culturală s‐a desfăşurat în jurul locaşurilor de cult, unde copiii boierilor şi ai țăranilor înstăriți învățau să citească, să scrie şi să socotească, studiau diverse discipline din domeniul religiei, deprindeau regulile comportamentului în societate etc. Multe biserici şi mănăstiri au fost importante centre de promovare a culturii religioase şi laice, sprijinind activitatea unor instituții de învățământ elementar. Astfel, la Chişinău, în anul 1800, funcționau trei şcoli. Alte instituții de învățământ existau în târgurile Akkerman, Hotin, Orhei, Chilia, Soroca, dar şi în satele Basarabiei. De la mijlocul secolului al XVIII-lea s‐a remarcat şi grija domniei față de promovarea învățământului public. Potrivit hrisovului lui Grigore Alexandru Ghica de la 1766, din cele 23 de şcoli „domneşti”, cinci au fost întemeiate în regiunea dintre Prut şi Nistru, în ținuturile Greceni, Lăpuşna, Chişinău, Orhei şi Soroca.
Potrivit Regulamentului din 29 februarie 1828, în Basarabia, sistemul de învățământ urma să fie compus din gimnazii (4 ani de studiu), şcoli județene (2 ani de studiu), şcoli parohiale (1 an de studiu). Toate acestea erau subordonate Direcției şcolilor poporului din Regiunea Basarabia, încadrată inițial în Circumscripția de învățământ Harkov apoi, din 1830, în Circumscripția Odesa.
Prima şcoală înființată de autoritățile țariste, în urma demersurilor mitropolitului Gavriil Bănulescu‐Bodoni, a fost Seminarul teologic din Chişinău (31 ianuarie 1813), în care s‐a studiat limba română până în anul 1867. Pe lângă Seminar, în noiembrie 1816, a început să funcționeze o şcoală laică‐pension pentru copiii de nobili, având menirea de a pregăti funcționari de rang inferior şi mediu (închisă în anul 1831). În această instituție, obiectelor laice li se acorda mai mare importanță decât celor religioase. În urma reformei din 1823, în cadrul seminarului au fost păstrate doar clasele superioare, ce au fost împărțite în trei secții: inferioară (de retorică), medie (de filozofie) şi superioară (de teologie). Dacă, în primii ani de existență, majoritatea materiilor se predau în limba autohtonilor, din 1823 „ştiințele filologice, istorice şi matematica” s‐au predat în limba rusă, iar „cele filosofice şi teologice” în limba latină. Clasele inferioare au fost separate de seminar, înființându‐se o şcoală duhovnicească ținutală şi una parohială. În 1840, a avut loc o nouă restructurare a instituției, care a diversificat puternic programa şcolară în direcția introducerii unor discipline utilitariste: Ştiințele naturii şi gospodăria rurală, Medicina, Gospodăria rurală ş. a. În anul 1866 însă, gospodăria, ştiințele naturii şi medicina au fost excluse din planul de învățământ, introducându‐se pedagogia şi creându‐se o şcoală duminicală de copii pentru efectuarea practicii pedagogice de către elevii seminarului. Din 1909, printre disciplinele predate seminariştilor a fost introdusă „combaterea socialismului”. Toate obiectele se predau în limba rusă. Până la reorganizarea din 1823, toți cei 25 de profesori erau veniți din afara provinciei: 17 din Ucraina, 3 din Grecia, 2 din Rusia, 1 din Galiția, 1 din Transilvania (românul Ion Butta) şi unul neprecizat. La fel, cei mai mulți elevi nu erau basarabeni. Spre exemplu, în 1828, din 54 de şcolari, 45 proveneau din teritoriile de la est de Nistru.
În satele cu populație mai numeroasă, în anii ’30, au fost organizate nişte şcoli parohiale, menite să satisfacă necesitățile educaționale ale țărănimii. Primele instituții de acest tip funcționau la Hotin şi Akkerman încă din 1819, la Chişinău din 1822, Bălți – din 1824, Bender – din 1827. Cea din Hotin a fost reactivată în 1827, după ce fusese închisă în 1823. Însă la baza funcționării şcolilor parohiale au stat „regulile de instruire elementară a copiilor locuitorilor din eparhia Olonețk”, intrate în vigoare în 1835 şi aplicate în Basarabia din 1837. Regulile respective aveau drept obiectiv calmarea spiritelor în rândul populației locale nemulțumite de modificările făcute în ritualul şi obiceiurile Bisericii Ruse în secolele XVII‐XVIII. În consecință, şcolile parohiale urmăreau scopul impunerii dogmelor pravoslavnice, instruirea reducându‐se la citirea cărților bisericeşti, în timp ce scrisul şi aritmetica erau facultative.
La 1844, în Basarabia funcționau 326 de şcoli bisericeşti, cu 5 177 de copii, iar la 1856, numărul lor se redusese până la 159, cu 1 855 de elevi.
Limba română putea să nu fie limbă de predare în localitățile în care învățătorul nu cunoştea limba autohtonilor. La 1868, K. Janovski, directorul şcolilor din Basarabia, a constatat existența a 212 şcoli parohiale rurale, în care studiau 2 515 elevi (2 427 băieți şi 88 fete). Din acestea, în 164 de şcoli învățământul se realiza în limbile rusă şi slavonă bisericească, în 28 în
limbile română şi rusă şi doar în 20 de instituții obiectele se predau în limba română. În satele în care existau şcolile respective, inspecția a descoperit doar 446 persoane în vârstă care ştiau carte, ceea ce constituia un ştiutor de carte la 1 200 de locuitori din mediul rural. În anul şcolar 1903‐1904, în eparhia Chişinăului existau 598 de şcoli parohiale, în care studiau 29 065 de băieți şi fete.
La începutul anilor ’20, s‐au organizat şcoli primare orăşeneşti, cu precădere lancasteriene. Acestea se întemeiau pe metoda instruirii reciproce, care recomanda ca elevii avansați să predea colegilor cunoştințele lor, rolul învățătorului reducându‐se la supravegherea procesului de învățare. Prima şcoală lancasteriană din provincie a fost inaugurată la Chişinău, la 7 februarie 1822. Altele au fost înființate ulterior în toate localitățile urbane ale provinciei (1824 – Bălți şi Ismail, 1827 – Bender şi Hotin, mai târziu – Orhei, Soroca şi Cahul). La 1848, în Basarabia funcționau 12 şcoli lancasteriene. În aceste instituții, limba rusă era limbă de instrucție şi educație. În anul 1834, limba română a fost exclusă din rândul obiectelor studiate în şcolile primare orăşeneşti.
Odată cu întemeierea, în anul 1828, a Direcției Şcolilor din Regiunea Basarabia, instituției respective i‐au fost subordonate toate aşezămintele şcolare care până atunci ținuseră de resortul departamentului cultelor. În acelaşi an, pentru pregătirea unor cadre cu calificare medie pentru industrie, comerț şi agricultură, s‐au înființat şcoli primare județene ruseşti la Chişinău, Bălți, Bender, Cetatea Albă, Ismail, Hotin şi în alte oraşe. Limba română a început să se studieze la şcoala din Chişinău din 1830, ca obiect „suplimentar”, la cele din Bălți şi Hotin, în urma demersurilor boierimii basarabene, abia din anul 1842, iar la cea din Soroca şi mai târziu. Din anul 1830, şcolile basarabene au fost trecute în subordinea circumscripției de învățământ Odesa, instituită în acel an. Aceasta şi‐a exercitat autoritatea până în august 1918. În octombrie 1850, la Chişinău a fost înființată Şcoala județeană nr. 2, iar în 1851 o altă şcoală județeană a fost deschisă la Soroca. În Orhei, şcoala județeană a fost întemeiată în anul 1860. În anul 1871, țarul a aprobat cererea epitropului circumscripției de învățământ Odesa, susținută şi de guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei, privind desființarea studiului „limbii moldoveneşti” în şcolile județene din Chişinău, Hotin, Orhei, Bălți şi Soroca. În anul 1872, acestea au fost transformate în şcoli orăşeneşti, cu patru şi şase ani de învățământ, pentru ca, în 1912, să se reorganizeze în instituții cu patru clase. În septembrie 1833, o parte dintre cadrele didactice, împreună cu 28 de elevi, au fost transferați de la Şcoala județeană Chişinău la nou înființatul Gimnaziu Regional nr. 1 din Chişinău, punându‐se bazele învățământului secundar basarabean.
Politica țaristă de stimulare a fenomenului de colonizare a Basarabiei a fost însoțită de măsuri de susținere a învățământului pentru grupurile etnice minoritare. Sprijiniți de administrația rusească, coloniştii germani şi bulgari au organizat treptat practic în fiecare aşezare şcoli săteşti bisericeşti (devenite ulterior comunalo‐bisericeşti). Între 1816 şi 1823 au fost înființate 17 şcoli parohiale în coloniile germane şi bulgare şi în cadrul bisericilor de rit armeano‐gregorian (biserică armeană apropiată de ortodoxism). În aceste instituții, copiii studiau în limba lor maternă (bulgarii, în rusă) aproape toate disciplinele, precum şi religia căreia îi aparțineau. Către 1871, în fiecare din cele 28 de colonii germane existau şcoli primare, iar în aşezarea Sărata funcționa, din 1844, prima şcoală normală (intitulată Wernerschule) din întreg imperiul.
Anumite concesii au fost făcute chiar şi evreilor, care erau discriminați în alte părți ale Rusiei. Astfel, în 1839, în capitala provinciei a fost înființată o şcoală evreiască de băieți, numărul instituțiilor educaționale publice şi private crescând spectaculos în deceniile următoare. Spre exemplu, la începutul anilor ’60, în Basarabia funcționau 2 şcoli publice pentru evrei (la Chişinău şi Soroca), 5 şcoli confesionale înființate şi susținute de comunitățile iudaice, 20 şcoli private de fete şi 14 de băieți, 293 de hederele (şcoli primare de băieți pentru însuşirea iudaismului) sponsorizate de melamezi (învățători de hederele). Instruirea se efectua în limba idiş. În anii ’60–’70 ai secolului al XIX‐lea, şi aceste şcoli au fost forțate să treacă la predarea tuturor disciplinelor în limba rusă (cu excepția religiei şi a limbii materne).
Concomitent, s‐au pus temeliile instruirii profesionale. În 1835 în capitala ținutului a început să funcționeze o şcoală de cancelarişti, iar în 1842 s‐a înființat Şcoala de pomicultură, care există şi în zilele noastre. În pofida faptului că aceasta din urmă era considerată o şcoală bine organizată şi dotată, din 1844 până în 1867 ea a avut doar 82 de absolvenți.
La 12 septembrie 1833, la Chişinău, a fost inaugurat primul gimnaziu de băieți, numit mai târziu Liceul nr. 1, în care s‐a predat şi limba română, începând cu anul 1835. Obiectivul principal al acestei instituții consta în pregătirea unor cadre „pentru funcții administrative şi admiteri în universitate”. Pe lângă gimnaziu, în decembrie 1835, a fost înființat un pension pentru fiii de nobili, înlocuind astfel pensionul din cadrul Seminarului teologic. În anul 1860, limba română a devenit opțională cu limba greacă, peste trei ani ambele limbi au fost declarate facultative, iar din 1866 predarea limbii române a fost suspendată. Consiliul de Stat a motivat această decizie prin faptul că „elevii cunosc această limbă în mod practic, iar predarea ei alte scopuri nu urmărea”.
Liceele pentru băieți se împărțeau în clasice, cu opt clase, şi reale, cu şapte clase. În anul 1902, liceele clasice au fost transformate în licee moderne (studiul limbilor latină şi greacă începea cu doi ani mai târziu decât în cele clasice).
Învățământul pentru fete a cunoscut o dezvoltare destul de lentă. Tentativele unor particulari de a întemeia şcoli de fete la Chişinău (în 1821) şi la Ismail (în 1833) nu s‐au încununat cu succes. Începuturile au fost puse în anul 1836, prin întemeierea a două pensioane de fete în capitala provinciei. Ulterior, au apărut pensioanele din Bender (1842), Ismail (sfârşitul anilor ’40), Akkerman (sfârşitul anilor ’50) ş. a. În anul 1870, la Chişinău, a fost inaugurat un pension model pentru fete de nobili. În a doua jumătate a secolului al XIX‐lea, s‐au înființat câteva licee de fete, cu şapte clase, susținute financiar de oraşe sau zemstvele guberniale. Planul de învățământ era puțin diferit de cel al liceelor de băieți. De pildă, fetele nu studiau latina, mai puțină matematică, limbile moderne erau facultative, având în plus pedagogia, gospodăria, lucrul manual. Uneori se adăuga clasa a VIII‐a, „pedagogică”, care avea menirea de a pregăti „învățătoare casnice”. De asemenea, în anul 1864, la Chişinău, a fost înființată şcoala pentru fete din tagma duhovnicească. Aceasta trebuia să urmărească atingerea a trei obiective: „a da adăpost orfanelor de clerici, lipsite de ajutor; a răspândi cultura printre fetele din tagma duhovnicească; şi, în sfârşit, a cultiva vrednice soții de slujitori ai altarului lui Dumnezeu şi evlavioase mame de familii”. În plus, instituția trebuia să contribuie la rusificarea clericilor basarabeni. Astfel, episcopul Pavel Lebedev scria că în şcoala eparhială de fete va creşte „marea putere morală ce va introduce în familii şi în toată țara spiritul adevărat rusesc, putere care va pătrunde în toate colțurile Basarabiei, în persoana soțiilor de preoți, a învățătoarelor de şcoli primare”.
Treptat, în Basarabia a fost creată o rețea şcolară destul de dezvoltată pentru acea vreme (nu punem în discuție caracterul şi obiectivele instruirii). Astfel, în anul 1850, în provincie funcționau circa 300 de şcoli de diverse niveluri, publice şi private, în care învățau aproape 10000 de tineri. În primul deceniu al secolului al XX‐lea, în ținut funcționau gimnazii clasice, şcoli reale şi comerciale, instituții de învățământ mediu agricol şi de medicină. Astfel, în 1914, în Basarabia, funcționau 21 licee de băieți (de stat şi particulare), 20 licee de fete, 16 şcoli medii de băieți, 2 de fete şi 6 mixte. În total, în preajma Primului război mondial, în Basarabia se numărau 1846 de şcoli de diferite tipuri şi grade, în care învățau aproximativ 114 mii de elevi.
Însă, cu toate succesele dobândite pe tărâmul învățământului public, procentul de analfabeți în rândul populației, mai ales a celei rurale, era foarte mare. Potrivit statisticii oficiale, în Basarabia erau doar 15,6% ştiutori de carte, din care 22% bărbați şi 8,9% femei. În rândul românilor basarabeni, procentul respectiv era sub media pe gubernie, constituind doar 5,8% (10,5% în rândul bărbaților şi 1,7% în cel al femeilor).
Pe lângă alte cauze, un obstacol în calea instruirii copiilor de țărani români era reprezentat de inexistența şcolilor naționale. Astfel, în 1906, ziarul «Basarabia» constata cu durere că de „40 de ani de când şcolile ruseşti sunt aşezate prin satele noastre; pentru aceste şcoli bieții țăranii noştri cheltuiesc părăluțele sale, muncile cu atâta sudori, fără nici un folos; băieții noştri ieşind din şcoală, peste 3 sau 4 ani de chinuri, pot a scri şi a ceti, dar ce scriu şi ce cetesc, ştie unul Dumnezeu, dar nu ei”. Pledând pentru introducerea studiului în limba maternă în Seminarul teologic, unul dintre redactorii publicației, Grigore D. Constantinescu, sublinia că „ar fi o fericire pentru Rusia întreagă dacă s‐ar introduce limba română şi în celelalte şcoli, căci atunci ar ieşi din sânul poporului moldovenesc un număr cu mult mai mare de bărbați luminați folositori şi sieşi şi patriei în care se găsesc! Iar pentru ceilalți frați români de peste Prut şi Dunăre, de peste munții Carpați şi din alte țări, ar fi cu mult mai mare mângâierea sufletească, ca să poată înțălege în limba lor națională – limbă curat românească, în care vorbeşte, plânge şi cântă tot poporul românesc!”.
*****
sursa: Prof. Univ. Dr. Ştefan Purici, Istoria Basarabiei – Note de curs, Bucureşti, Ed. Semne, 2011, pag. 81-87
ISTORII REGĂSITE 