Mihai Viteazul (1593-1601). Lupta antiotomană. Unirea Ţărilor Române

„Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei“, considerat „om al trecutului medieval şi un om modern”, Mihai Viteazul este înscăunat domn al Ţării Româneşti (susţinut de boierii Craioveşti în ţară şi de Cantacuzini la Istanbul), într-o epocă în care conjunctura internaţională era favorabilă luptei antiotomane. Imperiul Otoman suferise înfrângerea de la Lepanto (1571), iar habsburgii devin principala forţă din zonă, care vor relua ofensiva spre Serbia şi Tările Române.

La iniţiativa Papei Clement al VIII-lea şi a împăratului Rudolf al II-lea al Imperiului Romano-German, se constituie o alianţă antiotomană, Liga creştină, la care au aderat Spania, ducatele italiene Toscana, Mantua şi Ferrara iar, în final, şi Ţările Române. Popoarele din Balcani îşi legau speranţele de eliberare şi independenţă de acţiunea marilor puteri creştine.

Lupta antiotomană este declanşată de Mihai prin uciderea creditorilor turco-levantini şi masacrarea garnizoanei turceşti din Bucureşti (1594). Urmează apoi atacarea şi incendierea cetăţilor de la Dunăre ocupate de garnizoane otomane şi înfrângerea armatelor turco-tătare (venite să-l mazilească pe domn) la Putineiu, Stăneşti şi Serpăteşti (ianuarie 1595). Sunt eliberate Rusciuc, Silistra şi Brăila; oştile lui Mihai Viteazul ajung până la Dunăre.

Reactia Porţii se produce în vara anului 1595. Încă din luna mai sultanul declarase Moldova şi Ţara Românească provincii turceşti, numind la conducerea lor paşale. O puternică armată otomană condusă de Sinan-paşa trece Dunărea pe la Giurgiu, înaintând spre Târgovişte. La Călugăreni (23 august 1595), Mihai zdrobeşte avangarda turcă, dar apropierea marii armate otomane îl obligă să se retragă spre munţi, la Stoeneşti, în aşteptarea ajutorului transilvan. Între timp Sinan ocupă Bucureştiul, asediază Târgoviştea şi începe organizarea ţării în paşalâc, prin numirea reprezentanţilor otomani în administraţie.

Beneficiind de ajutorul lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, Ştefan Răzvan domnul Moldovei, Mihai trece la ofensivă, eliberând oraşele Târgovişte şi Bucureşti (octombrie 1595) şi îi urmăreşte pe otomani până la Giurgiu. Aici Mihai atacă avangarda turcă, care nu a avut să treacă fluviul, distruge podul de vase şi zdrobeşte unităţile otomane, iar cetatea Giurgiu este cucerită. Cronicarii turci ai vremii apreciau lupta de la Giurgiu ca „cea mai groaznică înfrângere din istoria turcilor”.

Preţul victoriei avea să fie teribil: ţara pustiită, puţinele oraşe jefuite şi arse, populaţia satelor risipită în bejenie, iar comerţul cu sudul Dunării complet dezorganizat. Dezastrul suferit i-a obligat pe turci să-şi schimbe directia de atac spre Ungaria, unde o mare armată condusă de sultanul însuşi (Mahomed al III-lea) va zdrobi la Kerestes (1596) forţele creştine.

În anul 1597 sultanul i-a propus lui Mihai o pace avantajoasă, recunoscându-i domnia pe viaţă şi reducerea tributului la jumătate. Prin urmare, se evită transformarea ţării în paşalâc, iar în anul următor (1598), prin tratatul de la Mănăstirea Dealu, încheiat cu Rudolf al II-lea, voievodul muntean se impunea drept principal factor al coaliţiei creştine în Sud-Estul Europei. Documentul prevedea ca Ţara Românească sa reia lupta antiotomană, împăratul oferea domnitorului bani pentru întreţinerea armatei şi recunoştea acestuia domnia ereditară. Practic, Mihai Viteazul devenea conducătorul militar al Ligii Creştine, prestigiul său european fiind în continua creştere.

Unirea Ţărilor Române în timpul domniei lui Mihai Viteazul.  În vara anului 1599 se contura un nou raport de forţe în Carpaţi şi la Dunăre. În Transilvania, Sigismund Bathory renunţă la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Bathory, favorabil Poloniei şi adept al încheierii păcii cu turcii. Prin urmare, se consolida poziţia Poloniei, care controla Moldova prin Ieremia Movilă şi uneltea cu acesta îndepărtarea şi înlocuirea lui Mihai cu Simion Movilă.

Liga Creştină era pusă în dificultate, iar pentru continuarea luptei antiotomane se impunea o acţiune energică, care să îi surprinda pe adversari. De aceea, aşezarea tuturor românilor sub o conducere unică, autoritară (,,planul dacic”), a fost gândită de Mihai Viteazul ca o acţiune antiotomană.

Deteriorarea relaţiilor cu Transilvania ca urmare a cererii lui Andrei Bathory, sprijinită şi de Polonia, ca Mihai să părăsească tronul ţării, crea o gravă ameninţare pentru securitatea Ţării Româneşti. În scopul alungării cardinalului Bathory, domnitorul organizează o rapidă intervenţie militară în Transilvania. Armata lui Mihai trece Carpaţii în două coloane, pe la Buzău şi Turnu Roşu, întâlnind oastea principelui transilvan la Şelimbăr (28 octombrie 1599). Exemplul personal al lui Mihai şi atacul lui Baba Novac asupra spatelui armatei inamice vor contribui la câştigarea victoriei. Fugind de pe câmpul de luptă, Andrei Bathory este prins şi omorât de secui.

Lupta de la Şelimbăr face din domnul muntean stăpânul Transilvaniei, pe care Poarta îl recunoaşte ca atare, Rudolf al II-lea îl socoteşte doar guvernator, iar Dieta Principatului l-a acceptat drept „locţiitor” al împăratului.

La 1 septembrie 1599, Mihai Viteazul intră în Alba Iulia, unde este aclamat ca principe al Transilvaniei. În această calitate, a urmărit îmbunătăţirea situaţiei tăranilor români şi a bisericii ortodoxe, a reconfirmat privilegiile secuilor şi ale micii nobilimi române din Transilvania, a emis acte în limba română, pe lângă acelea în latină şi maghiară.

Politica ostilă a lui Ieremia Movilă l-a determinat pe Mihai să întreprindă, în vara anului l600, o expediţie în Moldova. Cele trei armate pregătite în acest scop îşi fac intrarea în Moldova. Din Sud venea Nicolae Pătraşcu, fiul domnitomlui, cu armata munteană; cea mai mare parte a 0ştirii conduse de Mihai trece prin valea Trotuşului, iar pe la Rodna trece Baba Novac. În faţa Sucevei, soldaţii moldoveni renunţă la luptă şi-l aclamă pe Mihai. Părăsit de armată, Ieremia Movilă se adăposteşte la Hotin. Cetăţile şi oraşele Moldovei sunt repede ocupate de armata lui Mihai, iar acesta se va intitula într-un hrisov emis în cetatea Sucevei „domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”‘ (27 mai 1600). Se realiza, în felul acesta, prima mare unire politică a Ţărilor Române.

Activitatea politică voievodului român va stârni ostilitatea marilor puteri. Polonia nu acceptă pierderea Moldovei, dorind reînscăunarea Movileştilor. Nobilimea maghiară ardeleană era ostilă lui Mihai, iar habsburgii nu erau mulţumiţi de prezenţa acestuia în Transilvania, pe care o râvneau ei. Generalul Basta, reprezentantul împăratului Rudolf al II-lea, era un adversar hotărât al voievodului. În aceste condiţii, revolta nobilimii transilvane aliată cu Basta provoacă lui Mihai înfrângerea de la Mirăslău şi pierderea Transilvaniei, iar în Moldova pătrunderea armatei polone aduce pe tron pe Ieremia Movilă. Continuându-şi înaintarea în Tara Românească, polonezii îl înfrâng pe Mihai la Bucov şi Curtea de Argeş, ridicându-l domn pe Simion Movilă, acceptat de turci. Se prăbuşea, astfel, într-un timp foarte scurt, întreaga operă a lui Mihai Viteazul.

Plecat la Praga pentru a obţine ajutor de la Rudolf al II-lea,  Mihai se întoarce şi obţine victoria de la Guruslau (1601). Evenimentele păreau să-i fie favorabile şi în privinţa Ţării Româneşti şi a Moldovei, dar Mihai este ucis pe Câmpia Turzii de mercenarii valoni, din ordinul lui Basta (1601). Se încheie, în acest fel, destinul celui care va deveni peste secole simbolul luptei pentru unitatea românilor.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat de nota 10, Ed. Aula, 2010