Povestea omului primitiv şi a animalelor dispărute

Peşterile Altamira din Spania sau Dordogne din Franţa sunt vestite în toată lumea. Este interesant însă că despre ele vorbesc mai multe tratate de istoria artei decât cărţile de geografie. Nu-i nimic obişnuit în această răsturnare de preocupări. Grotele de mai sus nu reprezintă fenomene geologice grandioase, în schimb, ele sunt adevărate muzee care adăpostesc o comoară de nepreţuit: primele manifestări artistice ale omului. Într-adevăr, pereţii lor sunt scrijeliţi ori pictaţi cu atâta fineţe şi măiestrie, încât rămânem surprinşi în faţa talentului dovedit de anonimul nostru strămoş. Laolaltă, toate aceste reprezentări alcătuiesc sugestivul atlas zoologic al unor animale dispărute, contemporane cu omul cavernelor.

Superstiţios, stăpânul peşterii credea că fixând cu exactitate imaginea animalului va reuşi să-l prindă mai uşor, cum fac azi vânătorii unor triburi australiene, care, înainte de-a porni în căutarea cangurilor, le desenează pe pământ conturul, pe parcursul unui ritual străvechi.

Cel mai adesea figurat pe pereţi era mamutul (Mammuthus). Că imaginea acestuia era cât se poate de asemănătoare cu realitatea a dovedit-o descoperirea în gheţurile siberiene de la gura fluviului Lena a unui exemplar foarte bine conservat, cu carnea şi părul pe el.

Rudă bună cu deinotheriul şi mastodontul, mamutul era un elefant uriaş, adaptat climei reci, căreia nu-i rezista nici un alt purtător de trompă. Îmbrăcat într-o blană de păr lung şi des, ce îl acoperea în întregime şi se îngroaşa mult pe pântece şi picioare, el rezista bine gerurilor şi se putea culca fară teamă pe zăpadă. Colţii lui, foarte lungi şi puternic curbaţi, scormoneau sub zăpadă, în căutare de crengi şi lăstare.

Vara, mamuţii se adunau în cirezi mari, străbătând distanţe de sute de kilometri în căutarea hranei. În această perioadă, ei strângeau sub piele cantitate de grăsime, îngrămădită mai ales îndărătul gâtului, sub forma unei cocoaşe. Această ridicătură, plină cu rezerve alimentare şi absentă la celelalte neamuri de elefanţi din clima caldă, a atras atenţia omului primitiv, care o reproduce în toate desenele sale.

Vânătoarea de mamuţi era una din pietrele de încercare a dibăciei omului peşterilor. De unul singur cu arme primitive, nu era cu putinţă să înfrângi o asemenea matahală. De aceea, oamenii primitivi se adunau în grupuri mari, îl înconjurau, strângeau cercul în jurul lui, ca nu cumva să scape, iar apoi îl doborau cu lovituri de suliţă şi de topoare. În unele cazuri, viclenia ajuta vânătorilor. Ei săpau nişte gropi adânci, acoperite cu crengi şi verdeaţă spre care gigantul era ademenit sau gonit prin strigăte şi lovituri de pietre. Înţepenit în groapă, animalul putea fi doborât fără prea multă greutate. Vânarea unui mamut însemna o adevărată sărbătoare pentru omul primitiv. Enorma lui cantitate de carne şi grăsime asigura hrana unei colectivităţi pentru multă vreme.

Un alt tovarăş al omului cavernelor era şi cerbul uriaş (Cervus megaceros). Semăna destul de bine cu cerbul pădurilor carpatice de azi, numai că era ceva mai trupeş. Aspectul impunător i-l dădeau însă coarnele sale gigantice, o podoabă rămuroasă cu o deschidere de peste trei metri. Cu asemenea coarne putea să se apere împotriva carnivorelor, iar iarna să le folosească ca pe nişte lopeţi la curăţatul zăpezii sub care mijeau fire de iarbă sau mlădiţe verzi. În fiecare primăvară, masculii îşi primeneau podoaba care cântarea peste 20 kg. Fiind adaptat ca şi mamutul pentru clima rece, blana lui era mult mai groasa ca a altor neamuri de-ale sale.

Cerbul uriaş era o pradă deosebit de căutată de omul primitiv. Carnea sa gustoasa îi servea drept hrană, cu blana îşi confecţiona îmbrăcăminte călduroasă, iar uriaşele podoabe de os îi slujeau ca materie primă pentru fel de fel de unelte gospodăreşti, de la acul de cusut îmbrăcămintea de piele până la cârligul undiţelor.

Picturile peşterilor ne vorbesc şi de o altă apariţie stranie pe meleagurile bântuite de asprimea glaciaţiunilor, anume rinocerul lânos (Rhynoceros antiquitatis). Cu mult mai viguros decât ruda sa actuală din Africa, el se deosebea de aceasta şi prin blana lungă lânoasă, ca prin cele două coarne, unul lung şi ascuţit, altul mai scurt şi mai gros. Nici carnea, şi nici blana lui nu erau de lapădat. Numeroase oase de rinocer lânos risipite în peşteri dovedeşte că ei îmbelşugau masa oamenilor primitivi.

Principalul duşman al strămoşilor noştri era ursul peşterilor (Ursus spaeleus), un Moş Martin enorm, măsurând peste doi metri atunci când se ridica pe labele dindărăt. Petrecându-şi perioada de hibernare în interiorul grotelor ferite şi călduroase, el ocupa adăposturile râvnite de om. Pe deasupra era şi un animal agresiv, care punea în pericol viaţa colectivităţii. În acelaşi timp, ursul se bucura de preţuire din cauza cărnii, grăsimii şi blănii sale. Din aceste motive omul primitiv organiza vânători foarte originale, care se ţineau de obicei la începutul perioadei de hibernare, atunci când familiile de urşi se retrăgeau în caverne. Vânătorii se împărţeau în două grupe. Unii se aşezau deasupra grotei, gata să rostogolească bolovanii, iar ceilalţi aprindeau un foc la gura peşterii. Ameţite de fum şi speriate de strigătele oamenilor, animalele ieşeau din adăpost. Atunci cei de sus prăvăleau blocuri de piatră asupra lor, iar cei de jos desăvârşeau efectele bombardamentului aerian.

Şi acest urs a dispărut, ca mamutul şi cerbul uriaş, lăsându-şi drept amintire oasele, strânse în asemenea cantităţi în peşteri, încât astăzi pot fi exploatate ca îngrăşăminte pentru agricultură.

Desigur că identificarea unor animale dispărute, nu după oase, ci după însăşi imaginea lor reală, n-ar fi fost cu putinţă dacă omul primitiv nu ne-ar fi lăsat „memoriile” simple, dar expresive ale începutului măreţiei sale, ale acelei perioade eroice când, slab şi dezarmat, a reuşit să înfrângă uriaşii mamiferelor prin inteligenţă şi unire.

*****

sursa: Tudor Opriş, Enciclopedia lumii vii, Ed. Garamond, Bucureşti, 2006

2 răspunsuri

  1. Multumim pentru informatii ! Sunt foarte atrasa de preistorie,in special de Smilodon 🙂 Mereu,imi pun,insa,aceeasi intrebare : Oare stramosii nostrii au ,,pictat peretii” sau a existat un alt animal ce a disparut,iar noi,crezandu-ne superiori animalelor,ne asumam tot meritul ? Ideea este ca as vrea o dovada clara ca tot noi ,,dominam”pamanturile si in preistorie,ca tot noi eram cei ,,inteligenti”. Simplele cuvinte din carti nu imi ofera nimic concret,cel putin mie…

  2. „stăpânul peşterii credea că fixând cu exactitate imaginea animalului va reuşi să-l prindă mai uşor, cum fac azi vânătorii unor triburi australiene” Sunt curios cum s-a prins autorul ca „stapanul pesterii” chiar credea asta. Cred ca singurul lucru care il putem spune e ca „omul preistoric” desena, si inca frumos. Cam atat. Daca suntem curajosi, simpli si decenti, putem sa mai spunem ca „omul cavernelor” seamana asa de bine cu noi incat putem avea surprize… . incat sa ajungem sa credem ca erau doar simpli oameni…si nu brute ce singure placeri aveau sa isi bata nevasta si sa vaneze.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: