Arhive etichetă: vanatoare

Vânătoarea de vrăjitoare (II) – Adoratorii diavolului

autodafe ardere pe rugPretextul ales pentru a condamna la moarte pe cei şase oameni, printre care trei copii, nu era deloc întâmplător: la sfâşitul evului mediu, acuzaţiile de vrăjitorie serveau foarte frecvent la lichidarea celor pe care seniorii şi vârfurile clericale îi socoteau primejdioşi, insolenţi sau pur şi simplu jenanţi. A ridica glasul împotriva crâncenei exploatări, a pune la îndoială măcar una dintre dogmele bisericeşti, a revendica un drept elementar – iată tot atâtea „crime” ale căror făptaşi primeau adesea eticheta de „slujitori ai diavolului”.

Procesele şi execuţiile, mai totdeauna însoţite de ceea ce am numi astăzi o zgomotoasă publicitate, constituiau nu numai o metodă sistematică de represiune, ci aveau şi scopul de a răspândi o teroare „preventivă” în sânul tuturor celor care pătimeau de pe urma abuzurilor comise de către nobili şi înalţii prelaţi. De aceea, de multe ori judecătorii nici nu-şi dădeau osteneala să „dovedească” delictele puse pe seama acuzaţilor, ci se mulţumeau să-i tortureze şi să-i ucidă, dându-le astfel de ştire celor eventual sensibili la germenele răzvrătirii să ştie ce-i aşteptă dacă vor vrea să-şi facă dreptate.

Urmărirea, arestarea şi condamnarea „vracilor” şi a „vrăjitoarelor“ jucau de asemenea un important rol de diversiune. Când povara mizeriei devenea prea puternică pentru a mai fi suportată şi când, în consecinţă, se contura pericolul unor mişcări populare, devenea necesară găsirea unor ţapi ispăşitori, asupra cărora să se reverse mânia îndelung acumulată a celor mulţi. Ignoranţa, obscurantismul şi fanatismul religios creaseră un climat favorabil persecuţiilor de tot felul şi aşa-numiţii demonolatri – adoratori ai diavolului – constituiau una dintre categoriile obişnuite de victime. Femeile erau considerate fapturi inferioare, care puteau cădea mai uşor pradă agenţilor infernului. Iată de ce lor li se imputa de predilecţie crima de a practica „magia neagră“, iar psihoza corespunzătoare a rămas cunoscută, până în ziua de astăzi, sub numele de vânătoarea de vrăjitoare.

Continuă citirea →

Vânătoarea de vrăjitoare (I) – Răzbunarea

vrajitoare„Fac parte dintr-o tagmă secretă, care a jurat să îndeplinească poruncile diavolului. Cei mai plăcuţi gustului nostru sunt pruncii care nu au fost încă botezaţi, dar nu ne dăm înapoi să ne năpustim şi asupra copiilor care au primit nume creştinesc. Sub gingaşa priveghere a mamei, sugaciul doarme în tihnă, dar, cu ajutorul Necuratului, noi ştim cum să răzbim până la el şi să-l ucidem cu vrăjile pe care i le facem. Părinţii sunt proşti, ei îşi închipuie că odorul lor a pierit din pricina unei boli. Dar după înmormântare, noi venim la groapă şi îl smulgem pe micuţ pământului, aruncându-l apoi într-un ceaun cu apă clocotită. Din carnea care se desprinde de pe oase facem o alifie cu însuşiri fără seamăn: e destul să te ungi cu ca pe tot trupul, că pe dată te pomeneşti plutind în văzduh şi poţi ajunge într-o clipă unde doreşti. Iar dacă înghiţi câteva picături din fiertură, iadul îţi dăruieşte toate puterile lui şi atunci eşti vrednic să intri în temuta breaslă a vrăjitoarelor şi vracilor”.

Rândurile de mai sus nu sunt rodul unei fantezii scriitoriceşti, ci depoziţia autentică, consemnată într-un proces verbal, a deţinutei Martha Dressler din Berna. Era anul de gratie 1436. Femeia a fost arestată la 16 februarie şi supusă torturilor vreme de peste două luni. Mărturisirea din care provine citatul utilizat a fost făcută la data de 4 mai. Peste alte două săptămâni, Martha Dressler era arsă pe rug ca „vrăjitoare”, împreună cu alte cinci persoane – o femeie, două fetiţe, un bărbat şi un băieţandru de 14 ani -, acuzate că „i-au fost în mârşavele sale fapte, complici, ajutând-o să săvârşească cele ce-i cerea diavolul.

Aşa glăsuieşte sentinţa. Ea nu pomeneşte niciun cuvânt despre adevărata vină pe care o poartă singurul bărbat condamnat în faţa prea cinstitului tribunal: Albrecht Meer, de meserie fierar, lucrase în urmă cu trei ani o armură pentru comitele Flarel, care o mai purta încă, deşi nu i-o plătise. Meşteşugarul îndrăznise să-i ceară în câteva rânduri banii, dar în zadar. La sluiba religioasă din noaptea de Crăciun, Martha Dressler, sora lui Meer, a fost şi mai cutezătoare: ieşind în calea comitelui, i-a strigat de faţă cu lumea venită la biserică:

Continuă citirea →

Vânătoarea în mitologie

În miturile clasice, vânătoarea e o temă recurentă, care se prezintă sub diferite forme. În multe cazuri ea constituie o activitate indispensabilă pentru supravieţuire, începând cu epocile primitive, când oamenii, „încrezători în picioare şi mâini cu puteri uimitoare,/ […] urmăreau prin păduri feluritele neamuri de fiare,/ Pietre în ele-aruncând ori lovind cu greoaiele ghioage,/ Biruitori mai ades, s-ascundeau alteori ca să scape” (Lucreţiu, Poemul naturii).

Continuă citirea →

Povestea omului primitiv şi a animalelor dispărute

Peşterile Altamira din Spania sau Dordogne din Franţa sunt vestite în toată lumea. Este interesant însă că despre ele vorbesc mai multe tratate de istoria artei decât cărţile de geografie. Nu-i nimic obişnuit în această răsturnare de preocupări. Grotele de mai sus nu reprezintă fenomene geologice grandioase, în schimb, ele sunt adevărate muzee care adăpostesc o comoară de nepreţuit: primele manifestări artistice ale omului. Într-adevăr, pereţii lor sunt scrijeliţi ori pictaţi cu atâta fineţe şi măiestrie, încât rămânem surprinşi în faţa talentului dovedit de anonimul nostru strămoş. Laolaltă, toate aceste reprezentări alcătuiesc sugestivul atlas zoologic al unor animale dispărute, contemporane cu omul cavernelor.

Continuă citirea →

Focul si vanatoarea in preistorie

Trecerea de la existenţa de culegător la cea de vânător a diversificat regimul alimentar al omului. Mai mult, a stimulat cooperarea cu ceilalţi şi cizelarea calităţilor sociale, pentru a permite formarea unui grup de vânătoare eficient. Odată cu îmblânzirea focului, fiinţa umană a învăţat să stăpânească o forţă a naturii. Acest fapt, precum şi schimbările sociale apărute, a avut o importanţă majoră.

Primii hominizi au fost probabil vegetarieni şi culegeau plante şi fructe, sau dezgropau rădăcini şi tuberculi cu ajutorul unor unelte de săpat. Includerea cărnii în alimentaţie, odată cu trecerea la vânătoare, deşi primii vânători 0erau cu siguranţă şi culegători, a marcat un progres remarcabil al inteligenţei sociale. Vânătoarea solicita efort colectiv, indemanare, strategie şi precautie. Cerea comunicare în grup şi probabil delimitarea unor teritorii de comun acord cu alte grupuri. O primă strategie de vânătoare a fost battue – împingerea animalelor în râpe sau de pe stânci. Buna cunoaştere a prăzii şi a obiceiurilor acesteia le-a permis primilor vânători să conştientizeze superioritatea lor asupra animalelor.

Principala armă a Paleoliticului timpuriu şi mijlociu a fost lancea ascuţită de lemn, care la început era folosită la împuns şi abia mai târziu la aruncat. Arcul şi săgeata nu au apărut decât în Neolitic. La scurt timp după aceea, câinele a fost domesticit şi folosit la vânătoare. Prada preferată era bizonul şi cerbul roşu în Europa, renul şi elanul în teritoriile nordice şi antilopa în Africa. Omul primitiv vâna şi pahiderme, precum mamutul, elefantul de pădure şi rinocerul lânos. Erau de asemenea vânaţi urşii de peşteră, care aveau un rol special în cultele primitive. Aceştia au dispărut odată cu trecerea la perioada neolitică.

Mulţi cercetători consideră că utilizarea focului, dovedită de numeroase descoperiri arheologice, începând cu Paleoliticul timpuriu, este esenţială în evoluţia omului modern. Omul primitiv a folosit probabil la începutul focul provenit din incendiile de câmpie sau din fulgere, până când a învăţat cum să îl aprindă cu ajutorul silexului (cremenea) şi cum să îl stăpânească. El şi-a însuşit astfel controlul unei forţe a naturii pentru a se proteja şi a se apăra sau a ataca. Focul a început să fie folosit şi la gătitul şi friptul mâncării. Probabil tot descoperirea lui i-a permis omului să pătrundă şi să locuiască în peşteri.

Au fost emise multe teorii cu privire la împărţirea rolurilor între sexe. S-a sugerat că în această perioadă s-a făcut prima data distincţia dintre bărbatul vânător şi femeia culegătoare şi îngrijitoare a focului şi a copiilor.

sursa: Marea istorie ilustrata a lumii

De la vanatoare la agricultura

Cu aproximativ 12.000 de ani in urma, ultima glaciatiune a inceput sa se apropie de sfarsit. Pe intreaga intindere a planetei, clima a devenit mai calda, iar gheata s-a topit in multe parti. In locuri unde fusesera straturi de gheata, au crescut acum paduri uriase.

Dupa ce Era Glaciara s-a incheiat, unele animale mari, cum au fost mamutii, au disparut cu desavarsire. Oamenii vanau acum cerbi, porci salbatici si alte animale mici.

Multi oameni au inceput sa se mute dintr-un loc in altul, in cautarea hranei, stand in locuri diferite in fiecare anotimp. Insa unele triburi au descoperit locuri unde puteau vana animale, prinde pesti si culege plante de-a lungul intregului an. Astfel, aceste triburi se puteau stabili intr-un anume loc si locui mereu acolo.

Imblanzirea animalelor

Oamenii au inceput sa imblanzeasca animale (cai) probabil in vremea untimei glaciatiuni. mai apoi, oamenii au luat cu ei, in tabara lor, pui de lup, pe care i-au ingrijit. Lupii au inceput sa vada in acesti oameni niste prieteni si s-au imblanzit. Puii acestora au crescut si ei, fiind la randul lor imblanziti, si in cele din urma au devenit caini de casa. Vanatorii isi foloseau cainii pentru gasirea si uciderea animalelor salbatice.

Cultivarea cerealelor

Cu aproximativ 10.000 de ani in urma, unele triburi din Orientul Mijlociu au inceput sa planteze seminte si sa cultive cereale pentru hrana, alaturi de hrana ce o aduceau vanatoarea si pescuitul.

Cresterea turmelor de animale

Unii dintre oamenii primitivi au inceput sa imblanzeasca mai multe animale diferite si, in cele din urma, triburile au inceput sa creasca turme de oi, capre si bovine. Astfel, oamenii aveau acum carne si lapte, pentru hrana, si blanuri si piei, din care isi faceau haine.

Au inceput sa se stabileasca

Grupuri de fermieri primitivi s-au stabilit langa campurile unde isi cultivau cerealele. Au construit colibe pentru oameni si adaposturi pentru animale.

sursa: Enciclopedie de istoria lumii, Ed. Aquila ’93, p.101-102

Legenda lui Dragos Voda

Dragoş-Vodă era un român deştept şi voinic din Maramureş. El era un bun vânător şi-i plăcea să străbată pădurile, ca să ucidă fiarele sălbatice.

Într-o zi se porni la vânătoare cu haita sa de câini. Apucă prin nişte codri mari; umblă cât umblă până când câinii dibuiră, în sfârşit, un taur sălbatic cu nişte coarne încovoiate şi cu o barbă stufoasă. Era un bour sau un zimbru, adică un fel de fiară puternică şi mare ce nu se mai găseşte acum prin ţară la noi. Câinii îl luară la goană pe acel bour care fugea ca turbat prin codri şi părea că are aripi la picioare.

Dragoş-Vodă alerga şi el călare în urma haitei de câini, care lătrau toţi de urlau pădurile. Astfel fugiră cu toţii o zi şi o noapte, fără ca să se oprească. Bourul fugea tot mai repede, iar câinii, câte unul-unul, cădeau morţi deoboseală. Numai o căţea mai rămăsese care nu se lăsa de fugă şi p-aci, p-aci era să ajungă pe bour. Dar fiara, sosind la malul unui râu mare, se repezi în apă ca să treacă gârla înot. Căţeaua se aruncă şi ea în apă, dar puterile nu o mai ţinură; ea se zbătu din răsputeri, până ce deodată se afundă în valuri şi se înecă.

Dragoş sosi şi el acolo, şi, văzând pierzania bietei căţele, aruncă după bour ghioaga sa cea ţintuită cu cuie de fier. Ghioaga izbi fiara drept în creştet şi apa râului se înroşi de sângele ei. Atunci Dragoş prinse bourul, şi tăie capul şi-l luă cu sine, ca un semn de izbândă.

Dragoş se făcu stăpân pe ţara unde se petrecuse această vestită vânătoare. Gârlei în care se înecase vrednica lui căţea îi dete numele de Moldova, fiindcă pe căţea o chema Molda; şi toată ţara dimprejur luă numele gârlei, iar semnul noii domnii din Moldova fu capul bourului ucis în apa Moldovei de viteazul Dragoş.

sursa: Legende populare româneşti