Cruciade păgâne

cruciati

La finele secolului XI, creştinătatea apuseană a pus mâna pe arme, pentru a elibera oraşul sfânt al Ierusalimului de sub dominaţia musulmană, declanşând astfel o confruntare ce va dura 200 de ani. O confruntare purtată adesea cu cele mai violente mijloace şi care a adus moartea a sute de mii de civili, provocând însemnate pagube. Şi mai trist e faptul că în numele religiei şi al unor idealuri nobile s-au comis atrocităţi groaznice, care au facut ca aceste „războaie sfinte” să poata fi considerate mai curând nişte barbarii păgâne.

Criminali de război avant la lettre

Istoricii moderni apreciază că, în total, cruciadele au lăsat în urmă circa 9 milioane de morţi, dintre care cel puţin jumătate au fost creştini, majoritatea civili nevinovaţi, prinşi în carnagiul dintre cele două tabere. Paradoxal e faptul că astăzi, termenul „cruciadă” a ajuns să aibă conotaţii pozitive – auzim vorbindu-se de pildă despre cruciada contra inculturii sau a consumului de droguri, ori a altor vicii. Dar cruciaţii autentici ar putea fi consideraţi mai degrabă nişte criminali de război avant la lettre şi dacă în urmă cu o mie de ani ar fi existat un Nürenberg, cu siguranţă locul multor eroi ai creştinătăţii, din acele timpuri, s-ar fi aflat în boxa acuzaţilor.

Când Ierusalimul a fost cucerit de musulmanii arabi, in anul 638, creştinilor li s-a permis să viziteze, în continuare, locurile sfinte din Palestina. Lucrurile au luat o altă turnură odată cu apariţia turcilor selgiucizi, mai putin toleranţi. Când poveştile despre suferinţele îndurate din partea lor de către pelerinii creştini au ajuns în Occident, Papa Urban II a proclamat prima cruciadă (1095-99), la Conciliul de la Clermont.

Devastările comise de cruciaţii care l-au urmat pe Petru Hermitul, unul dintre conducătorii „cruciadei săracilor”, au fost majore. Riposta localnicilor, faţă de jaful comis de această armată a dezmoşteniţilor soartei, s-a soldat nu o dată cu lupte încrâncenate, ca de pildă cea purtată pe teritoriul de azi al Serbiei, unde 4000 de oameni au fost ucişi. În total, aproape 300.000 de oameni au murit în timpul marşului lui Petru Hermitul, inclusiv toţi cei ce-l urmaseră, care au fost măcelăriţi de turci la Niceea.

Godefroy de Bouillon

Armata nobililor, condusă de Godefroy de Bouillon, a avut mai mult succes. Când cavalerii cruciaţi au atacat Antiohia ei au folosit capetele turcilor ucişi ca proiectile pentru catapulte şi sute de căpătâni au fost înfipte în suliţe, în faţa zidurilor, pentru a-i demoraliza pe apărători. Când atacatorii au pătruns în cetate, au declanşat un masacru infiorător. O armată musulmană i-a luat însă prin surprindere pe cruciaţi, asediindu-i în oraşul abia cucerit. După ce au avut o viziune religioasă, cruciaţii au fost convinşi că Dumnezeu era de partea lor şi au ieşit dintre ziduri, echipaţi de război; panicaţi, asediatorii au fugit, lăsând în mâinile cruciaţilor tabăra lor:  femeile şi copiii musulmanilor au fost trecuţi cu toţii prin ascuţişul sabiei.

Când au pătruns în oraş, Bohemond, liderul cruciat, a poruncit ca toţi bărbaţii să fie ucişi, chiar şi cei care îi plătiseră bani grei spre a fi cruţaţi, în vreme ce copiii au fost vânduţi ca sclavi. Comportamentul celuilalt lider, Godefroy, a fost însă de-a dreptul barbar.

Asediul Ierusalimului, în iulie 1099, a fost una dintre cele mai încrâncenate lupte ale Evului Mediu. După ce s-au apărat cu disperare, apărătorii musulmani au cedat în cele din urmă şi pe 15 iulie cruciaţii au pătruns în cetate. În cursul următoarelor două zile aproape toţi locuitorii musulmani şi evrei ai oraşului au fost ucişi – cifra victimelor pare să fi depăşit o sută de mii de oameni.

Un cronicar francez nota că sângele curgea în pârâiaşe pe străzile oraşului, ajungând până la gleznele cavalerilor. Oraşul era plin de cadavre şi conducătorii cruciaţilor au poruncit ca acestea să fie aruncate în afara zidurilor, de teama unor molime. Fiindcă se răspândise zvonul că mulţi dintre locuitorii oraşului înghiţiseră monedele de aur pe care le aveau, sperând că astfel să le salveze de jafurile ocupanţilor, cruciaţii au început să despice burţile tuturor celor ce le cădeau în mână, scormonind după aur!

Musulmani şi creştini, masacraţi de-a valma

A doua cruciadă a fost declanşată după ce turcii au recucerit Edessa, în 1144. Un rol important l-a avut faimosul Sfânt Bernard, abatele de Clairvaux. E greu de imaginat cum acest personaj fanatic a putut deveni sfânt, întrucât îndemnurile sale par mai curând ieşite din gura lui Osama Bin Laden: „Este mai bine să-i masacrăm pe aceşti păgâni, pentru ca sabia lor să nu mai stea mereu ca o ameninţare asupra fraţilor noştri creştini. Creştinii se glorifică ucigându-i pe păgâni, pentru că astfel însuşi Hristos este glorificat”.

Armatele cruciate, conduse de împăratul german Conrad III si de regele francez Ludovic VII, s-au dedat la cumplite jafuri imediat ce au pătruns pe teritoriul bizantin, atrăgând ostilitatea întemeiată a localnicilor. Când doi cavaleri germani au fost ucişi, drept represalii călugării unei întregi mănăstiri greceşti au fost măcelăriţi de cruciaţi. Armata germană, epuizată de lunga călătorie şi de căldura năucitoare, a fost distrusă de turci în Asia Mică.

Francezii au optat pentru o altă rută şi, ajunşi în Antalya, au încercat să ajungă la Ierusalim pe calea mării. Dar nu s-au găsit suficiente corăbii, aşa încât doar nobilii şi cavalerii şi-au putut permite luxul de a se îmbarca. Pedestraşii şi pelerinii care mergeau pe jos, alături de un uriaş alai pestriţ de femei şi copii, au fost nevoiţi să străbată în condiţii dificile distanţa pe uscat, până la Ierusalim. Ei n-au mai ajuns însă în oraşul sfânt, fiind fie ucişi de turci, fie vânduţi în sclavie, fie răpuşi de molime sau foame. Cruciaţii călare au ajuns la Damasc, dar au fost zdrobiţi de musulmani.

În cursul celei de-a treia cruciade, Richard Inimă de Leu, renumitul erou cruciat, a dat dovadă de o cruzime absurdă, poruncind să fie ucişi 2700 de musulmani, prizonieri de război, împreună cu copiii şi femeile lor. Cronicarul francez Ambroise nota, cu entuziasm: „Şi au fost cu toţii înjunghiaţi sau decapitaţi, unul câte unul. Binecuvântat fie Domnul pentru asta!”

A patra cruciadă, deşi îndreptată tot contra păgânilor, a dovedit că îngâmfaţii cavaleri apuseni nu aveau nici o preferinţă în materie de jaf şi ucideri. Ei au luat cu asalt Constantinopole, oraş creştin, şi i-au măcelărit locuitorii, prădând cumplit bogata capitală a bazileilor. Pentru a-l umili pe patriarhul ortodox, cruciaţii au pus o prostituată pe scaunul acestuia, cerându-i acesteia să efectueze un simulacru de slujbă, pentru a batjocori religia greacă. Departe de a condamna gestul lor, papa Inocentiu III i-a felicitat pe cruciaţi şi s-a bucurat de această victorie asupra Bisericii răsăritene, care refuzase să-i accepte supremaţia în lumea creştină.

Nu mai puţin de lipsită de cruzime a fost cruciada copiilor, din 1212. Copiii îmbarcaţi la Marsilia, cu promisiunea că vor lupta în Ţara Sfântă, au fost vânduţi de negustori ca sclavi în Algeria şi Alexandria, în vreme ce mulţi dintre ei au pierit pe drumul pe uscat către Ierusalim.

sursa: revistamagazin