Arhive etichetă: crestini

Cruciadele. Cauze, împrejurări, preparative

cruciati

Operaţiuni militare de cea mai mare anvergură pe care le-a întreprins Occidentul medieval, cruciadele au constituit şi sub alte raporturi un moment semnificativ al istoriei civilizaţiei. Considerate mult timp (până către 1806) exclusiv sub aspectul lor religios, în realitate aceste expediţii au avut drept cauze (şi rezultate) elemente de natură diferită – economice, sociale, politice, morale, – deşi au fost mobilizate şi s-au desfăşurat sub lozinca „războiul sfânt”, de eliberare a Ierusalimului şi „a Sfântului Mormânt” de sub ocupaţia „păgânilor” musulmani.

Precedente

Cruciadele au avut, drept precedente, contraofensivele lumii creştine – timp de aproape patru secole – în scopul înlăturării dominaţiei Islamului. În acest sens, momentele principale au fost: lupta de Reconquista din Spania (unde luptaseră şi cavaleri francezi, în 1064, 1073, 1088) văzută de papalitate ca un „război sfânt” şi care, virtual, se încheiase la începutul sec. XIII; aşa-numita „epopee bizantină“, războaiele duse de Imperiul bizantin contra ofensivei musulmane, îndeosebi între 960-1030; acţiunile militare ale marilor oraşe italiene Pisa şi Genova, care în 1015 cuceresc Sardinia ocupată de arabi, întinzându-şi apoi controlul şi asupra coastelor Algeriei şi Tunisiei; eliberarea de către normanzi a Siciliei şi Maltei (1061-1092), după ce acestea fuseseră timp de două secole posesiuni arabe; în fine, lupta tenace a armenilor pentru a-şi apăra credinţa şi patria contra musulmanilor.

Continuă citirea →

Reprezentări ale evreilor în Evul Mediu (I)

În Evul Mediu, dominat de creştinism, există o condamnare teologică a evreilor, din punctul de vedere al religiei, care nu ţine seama de trăsăturile reale ale acestora, rămase necunoscute majorităţii populaţiei, ci de stereotipuri elaborate în timp. De exemplu, indiferent de aspectul fizic, foarte variat în realitate, al evreilor, aceştia sunt reprezentaţi în miniaturi, şi mai târziu în gravuri ca urâţi, murdari, cu faţă alungită, nas coroiat, punând o pelerină cu glugă.

Continuă citirea →

Reconquista

Măcinat de lupte interne, regatul vizigot se prăbuşise cu 0 extremă rapiditate sub atacurile începute de arabi în 711, o dată cu invazia berberului Tarik. În şapte ani, aproape întreaga Peninsulă Iberică era cucerită şi organizată mai târziu sub forma califatului de Cordoba, cu excepţia regiunilor muntoase şi greu accesibile din nord, unde se menţinuseră mici state creştine, precum regatele Asturiilor, Leon şi Navarra. În secolele VIII-IX, disensiunile interne din aceste regate nu permit ofensiva împotriva Islamului, dar nici nu îngăduie avansul arabilor dincolo de linia Coimbra-Toledo-Guadalajara.

Continuă citirea →

Securea călăului

Cruciada de la Nicopole din 1396 s-a încheiat cu un dezastru pentru creştini. Baiazid a ordonat ca 3000 de prizonieri să fie uciși drept represalii pentru uciderea prizonierilor turci din Rahova de către cruciații francezi. Masacrul creştinilor este prezentat cu mult realism de către scriitorul Vintilă Corbul în romanul Căderea Constantinopolelui:

„Securea călăului descrise un arc de cerc, sclipind în soare, şi se abătu bufnind sec peste grumazul omului cu obrazul lipit de butuc. Vertebrele cervicale plesniră, măduva şirei spinării se înfrăţi cu sfărâmăturile de oase, esofagul, glanda tiroidă, muşchii gâtului fură secţionaţi într-o frântură de secundă, iar din venele jugulare, deschise de tăişul securii, ţâşniră minuscule fântâni arteziene de sânge, sub pulsaţiile frenetice ale inimii care încă mai bătea. Capul desprins de grumaz se rostogoli pe podeaua eşafodului, sărutând cu buze inerte scândurile împurpurate. Trupul înveşmântat în zale se prăvăli la picioarele călăului, contorsionându-se spasmodic. Treptat, zvârcolelile-i încetară.

Continuă citirea →

Despre masacrul indienilor de către spanioli

„Cu caii, spadele şi lăncile lor, creştinii au început să-i măcelărească pe indieni şi să săvârşească cruzimi nemaivăzute. Când intrau într-un sat, ei nu lăsau în viaţă pe nimeni, nici copii şi nici bătrâni. Creştinii puneau rămăşag cine va reuşi să taie un om în două, să-i reteze capul sau să-i scoată măruntaiele cu o singură lovitură de spadă…”

Bartolome de Las Casas, Scurtă relatare asupra distrugerii Indiilor

Cauzele persecuţiilor împotriva creştinilor

Încă de la început creştinismul nu a fost o problemă existenţială uşoară. Însuşi Isus Hristos şi apoi ucenicii cei mai importanţi au murit ca martiri. Motivele şi maniera persecuţiilor însă au fost variate de la caz la caz, de la o epocă la alta, de la o zonă la alta. Biserica a avut de înfruntat problema internă serioasă a ereziei, iar pe plan extern pe aceea persecuţiei.

Înainte de anul 250 persecuţiile au fost în general locale, sporadice, şi cel mai adesea mai degrabă rezultatul acţiunii mulţimilor decât acela al unei politici civile bine definite. După anul 250 ele au devenit uneori acţiuni politice exprese din parte guvernului imperial roman, cu timpul agravându-se în acţiuni răspândite şi violente. Afirmaţia lui Tertulian că „sângele martirilor este sămânţa Bisericii” a devenit pe de-o parte o realitate înfricoşătoare, iar pe de alta o făgăduinţă uimitoare.

Biserica, în ciuda persecuţiei – sau poate chiar din cauza ei – a continuat să se dezvolte până în secolul IV când şi-a câştigat libertatea de închinare în urma Edictului de toleranţă din Milano, emis de împăratul Constantin.

Cauze ale persecuţiilor

A. Politice
În perioada când creştinismul încă nu se distingea concret de iudaism biserica a suferit puţină persecuţie, căci religia evreilor era una legală – religio licita. La momentul desprinderii de iudaism creştinismul a devenit o grupare separată, considerată o societate secretă. Solicitând adepţilor săi devotament dincolo de cerinţele imperiale, creştinismul a devenit duşmanul statului şi potenţial focar de trădare – o ameninţare pentru siguranţa statului roman.

Orice religie putea fi acceptată atâta vreme cât contribuia la stabilitatea şi integritatea statului, însă exclusivismul creştinismului atunci când era vorba de a alege între Cezar şi Hristos i-a adus repede nemulţumirea conducătorilor statului. Suveranitatea cezarului era ameninţată total de Hristos, creştinii fiind priviţi ca unii care încercau să facă stat în stat, enclave creştine în cadrul imperiului.

B. Religioase
Religia romană era rigidă şi formală. Pentru un panteon plin de zei nu conta prea mult adăugarea altor zeităţi atâta vreme cât noii veniţi nu ameninţau vechile figuri, crezuri, ritualuri. Creştinii nu aveau accesorii externe ale închinării, aceasta fiind mai ales spirituală, interioară. Curând creştinii au început să fie etichetaţi drept atei – fără zei. Adunările secrete ale creştinilor au atras curând suspiciunea asupra lor şi acuzaţii de imoralitate şi acţiuni antisociale – incest, canibalism. Asta în ciuda faptului că o instituţie ca Cina Domnului sau diferite protocoale creştine interne ca „sărutul păcii” solicitau o moralitate bine definită în cadrul creştinismului.

Orice calamitate naturală a ajuns să fie atribuită creştinilor, din cauza ignoranţei şi superstiţiilor păgâne. „Dacă Tibrul inundă, dacă Nilul nu inundă, dacă nu plouă, dacă se cutremură pământul, dacă e foamete, molimă, voi strigaţi îndată: christianos ad leonem” (Tertulian – Apologeticum)

C. Sociale
Creştinii aveau o mare trecere la clasele de jos şi la sclavi. Creştinismul susţinea egalitatea tuturor oamenilor. Pe de altă parte noii convertiţi răreau rândurile participanţilor la acţiunile religioase şi distracţiile cetăţenilor romani – adunările de la temple, teatru, locuri de distracţii. Nonconformismul lor a atras neplăcerea şi antipatia celorlalţi. Călcarea tiparelor sociale le-a adus caracterizarea de antisociali, pericol pentru omenire.

D. Economice
Orice creştin în plus adăugat bisericii însemna un închinător mai puţin la templele păgâne, un client mai puţin pentru fabricanţii de idoli şi vânzătorii de animale. Mai mult decât un simplu client lipsă el însemna de acum un concurent puternic pentru orice preot, vânzător, pictor, sculptor, arhitect sau ghicitor din imperiu.

E. Cultul împăratului
Începând cu Octavian Augustus, divinizat după moarte (14 d.Hr.) şi Caligula (37-41), care s-a declarat „Deus” încă din viaţă, şi continuând cu Domiţian, care s-a declarat „Dominus ac Deus”, împăraţii romani aveau un cult propriu; li se aduceau jertfe publice în temple speciale, exact ca unor zei.

Cultul împăratului era o adevărată religie de stat şi o obligaţie cetăţenească pentru toţi locuitorii imperiului. Se tolera orice religie dar era obligatoriu cultul împăratului. Refuzul cultului împăratului era socotit sacrilegiu şi „les majestates” (crimă de stat). Această cauză a declanşat public şi imediat persecuţiile anticreştine.

Apariţia puterii otomane

Marea nenorocire a ţărilor noastre este că în momentul când, de bine de rău, sunt suficient de independente faţă de unguri sau polonezi pentru a se dezvolta oarecum liber, apare o nouă putere, o putere formidabilă: turcii otomani. Două cuvinte despre aceşti turci otomani.

Am spus că şi cumanii erau turci, şi pecenegii au fost turci, dar în Anatolia, care ar fi Turcia de astăzi, apare de la sfârşitul veacului al XI-lea şi până în veacul al XIII-lea o mare putere, cea a turcilor selgiucizi, rude apropiate ale cumanilor de pe ţărmul nordic al Mării Negre. Când aceştia sunt înlăturaţi de valul mongol despre care am vorbit de mai multe ori, statul înfiinţat de ei se prăbuşeşte şi, în locul lor, un alt neam, tot de turci, care a preluat numele unuia din fondatorii lui, Osman (de unde s-au numit osmanlîi sau otomani), apare în Anatolia, pe teritoriul fostului Imperiu Bizantin.

Cum ajung pentru prima oară turcii otomani în Europa? E de reţinut acest moment — dureros pentru noi, creştinii: primii turci care au trecut Bosforul au fost aduşi de un împărat bizantin al cărui nume sună frumos în urechile noastre: Ioan Cantacuzino (1341-1355). Disputele interne din imperiu, între familii, între facţiuni religioase, erau atât de violente încât împăratul Ioan Cantacuzino se bate cu propriul său ginere, Ioan Paleolog, iar, pentru această luptă între bizantini, împăratul cheamă în ajutor ostaşi turci otomani de dincolo de Bosfor. Turcii, o dată ajunşi pe pământul Europei, la nord de Bosfor, nu vor mai pleca. Aşa începe încercuirea Constantinopolului încetul cu încetul, de către descendenţii lui Orkan, sultanul osmanlîilor care trece primul Bosforul.

Iată rezultatul certurilor dintre creştini. Acest subiect va reveni în mai multe rânduri; de pildă, Matei Corvin, rege al Ungariei de origine română, va fi mai preocupat de luptele cu vecinii din Europa decât de a-şi aduna forţele împotriva turcilor; iar Ştefan cel Mare nu va primi de la polonezi ajutorul cerut în lupta contra turcilor.

Dacă bizantinii se bat între ei şi nu mai sunt în stare să ţină piept turcilor, cei care încearcă să oprească expansiunea otomană în Balcani în acel moment (1300-1350) sunt sârbii. Sârbii,
după bulgari, formează al doilea mare stat care s-a constituit în Peninsula Balcanică la sfârşitul veacului al XII-lea, cu dinastia lui Ştefan Nemanja (fiul lui, Sfântul Sava, a devenit una dintre figurile cele mai venerate ale ortodoxiei). Ei ajung la un maximum de putere în veacul al XIV-lea, sub conducerea lui Ştefan Duşan, care domneşte de la 1331 la 1355, are ambiţia de a cuceri Constantinopolul şi chiar se intitulează împărat. Au avut şi sârbii cel puţin un domnitor care s-a intitulat împărat. Din păcate pentru ei, poate şi pentru creştinătate, după moartea lui Ştefan Duşan, în 1355, regatul sârbesc (care cucerise şi Macedonia, Albania şi o parte din nordul Greciei, devenind un regat întins) se împarte în mai multe principate, peste fiecare domnind un despot.

Atacul turcilor găseşte deci regatul sârb slăbit. La 20 iunie 1389 are loc la Kossovopolje (Câmpul Mierlelor) una dintre marile bătălii ale istoriei europene. Mai întâi un sârb reuşeşte să-l
omoare pe sultanul Murad în cortul lui, dar în cele din urmă turcii îi înving pe sârbi, şi-l omoară pe regele lor, Lazăr. De-atunci începe cucerirea Serbiei de către turci.

Atât de impresionantă a fost această bătălie de la Kossovopolje încât a dat naştere unei epopei, o serie de poezii populare sârbeşti de o mare frumuseţe, una dintre cele mai frumoase epopei pe care le-a creat Europa: Ciclul de la Kossovo.

Puterea sârbă intră de-atunci în declin, iar o parte din aceste despoiate sârbeşti care-şi împart vechea Serbie a lui Duşan acceptă să devină vasale turcilor. Ce ciudat poate fi caracterul unui popor! Sârbul e un ostaş grozav, dar, o dată ce a jurat că va fi credincios turcului, se bate alături de otomani.

Un alt celebru ciclu de poezii populare sârbeşti e cel despre faptele de vitejie ale lui Marco Kraljevici. Kraljevici înseamnă fiu de crai. Marco Kraljevici este fiul unuia dintre craii aceia care s-au bătut la Kossovo, dar el a jurat pe urmă credinţă sultanului. Şi moare la Rovine, în lupta împotriva românilor! Totuşi, este marele erou popular al sârbilor. Dovadă că favoarea populară uneori n-are a face cu judecata posterităţii. Nu ştii de ce un viteaz este iubit în mod deosebit şi de ce îl adoptă poezia populară.

Faimoasa Chanson de Roland, marea epopee franceză medievală, povesteşte faptele de vitejie din vremea lui Carol cel Mare. Nu ştim cine era acel Roland, unul dintre locotenenţii lui Carol cel Mare, dar marea poezie epică franceză din Evul Mediu nu s-a ataşat de personalitatea lui Carol cel Mare sau de a vreunui alt căpitan vestit. S-a ataşat în schimb de un necunoscut care a impresionat.

La noi, s-a întâmplat la fel: cântecele bătrâneşti din vremea lui Mihai Viteazul nu-l slăvesc pe Mihai, ci pe un anume Gruia lui Novac, care n-a lăsat urme în istorie, probabil fiul unuia dintre căpitanii lui Mihai, Novak, de origine sârbă sau bulgară!

Să facem o comparaţie — poate uşor forţată, dar nu lipsită de sens — cu ce se întâmplă astăzi. Lumea e entuziasmată, de pildă, de Michael Jackson sau de cutare actor, nu se ştie de ce. E o chestiune de simpatie. La fel se întâmplă şi cu epopeile populare. Marii eroi ai epopeilor populare nu sunt întotdeauna cei pe care istoria îi va reţine ca mari căpitani, mari regi sau împăraţi. Sunt oameni iubiţi de popor. Aşa a fost acest Marco Kraljevici.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

Personalitatea lui Ştefan cel Mare

Cronicarul polon Ian Dlugosz

O, bărbat demn de admirat, cu nimic mai prejos de ducii eroici, pe care îi admirăm atât, care în timpul nostru primul dintre principii lumii a dobândit o victorie atât de glorioasă împotriva turcilor. După judecata mea, el este cel mai demn să i se dea conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai ales funcţia de comandant împotriva turcilor, cu sfatul comun, consensul şi hotărârea creştinilor, câtă vreme ceilalţi regi şi principi catolici se destind în lene şi desfătări sau în lupte civile.

Opinia lui Grigore Ureche

Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţi omorâea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâea, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceaia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădeajdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.

sursa: Bogdan Murgescu – Istoria Romaniei in texte

Richard Inimă de Leu – Portret neconvenţional

În anul 1189, Richard Inimă de Leu a urmat la tron regelui Henric al II-ea, a cărui inimă părintească făcuse atât de mult ca să o frângă. În anii ce urmară, Richard a fost flatat de afirmaţia că-n piept i-ar fi bătut o inimă de leu. Cred că mai bine ar fi avut o inimă umană.

Richard fusese un răzvrătit încă din copilărie, dar din clipa în care deveni un rege împotriva căruia se puteau ridica alţii, află că răzvrătirea e o mare ticăloşie. În urma acestei descoperiri, îi pedepsi aspru pe cei ce-l ajutaseră împotriva tatălui său. Îl puse de asemenea în lanţuri pe vistiernicul defunctului său tată şi-l zăvorî într-o temniţă din care a fost eliberat doar după ce a renunţat, de bună voie, nu numai la întregul tezaur al coroanei, ci şi la toţi banii pe care îi deţinea personal. Probabil ajunsese la concluzia că banii nu aduc fericirea. Oricum, cu sau fără inimă de leu, Richard şi-a luat partea leului din această afacere.

Poet şi trubadur, războinic şi aventurier, Richard dorea să joace în viaţă rolul romantic al cavalerului. Vitejie, fidelitate, onoare, curtoazie – iată doar câteva dintre elementele ce defineau un cavaler. În fapt, cu toate cele câteva trăsături frumoase, niciodată n-au fost războinici mai cruzi decât unii cavaleri ai evului mediu. Oraşe întregi, bărbaţi, femei, copii au fost adesea masacraţi de ei. O pildă desăvârşită a unei curtoazii superficiale şi a acestei cruzimi profunde ne-o dă însuşi Richard.

Regele Richard era un bărbat puternic şi fără stare, căruia-i trecea prin cap o singură şi foarte supărătoare idee, de a sparge capetele altora, era tare nerăbdător să pornească în cruciada spre Pământul Sfânt cu mare oaste. Banii necesari au fost strânşi repede, regele folosind două metode care nu pot da greş: zgârcenia şi asuprirea celorlalţi.

La plecare şi-a luat rămas bun de la fratele său Ioan. Acesta nutrea sentimente prieteneşti faţă de expediţie, zicându-şi fără îndoială în gând: “Cu cât mai multă luptă, cu atât mai multe şanse ca fratele meu să fie ucis, iar când va fi mort eu am să devin rege!”

Sfânta cruciadă a fost întreprinsă de regele Angliei împreună cu vechiul său prieten, Filip al Franţei. Au apărut însă repede divergenţe care s-au manifestat atât între cei conducători, cât şi între cele două armate. E adevărat că nu au colaborat foarte bine în acţiunile militare întreprinse, dar ceea ce au făcut împreună au făcut bine. Nu încape îndoială că în privinţa jocurilor de noroc, a băuturii şi certurilor, a tulburării şi ruinei pe care le aduceau în locuri liniştite, merite au ambele armate, fără deosebire.

Totuşi, trebuie să recunoaştem că regele Richard s-a remarcat şi aici în mod deosebit. Pe lângă faptele de vitejie de pe câmpul de luptă, el s-a evidenţiat prin originala măsură de rezolvare a divergenţelor cu sarazinii. Nereuşind să ajungă la o întelegere cu Saladin, Richard a poruncit ca prizonierii sarazini să fie scoşi afară în faţa taberei şi ucişi acolo în văzul tuturor concetăţenilor lor.

Spiritul cavaleresc nu dispăruse însă. Nimeni nu admira renumele de viteaz al regelui Richard mai mult decât însuşi Saladin, un duşman generos şi galant. Când Richard a zăcut bolnav cu febră, Saladin i-a trimis fructe proaspete din Damasc. Mesaje curtenitoare şi complimente se schimbau frecvent între ei, apoi Richard încăleca pe calul său şi omora cât de mulţi sarazini, iar Saladin încăleca pe al său şi ucidea cât mai mulţi creştini cu putinţă.

La întoarcerea din cruciadă Richard, considerat periculos de către suveranii Europei, a fost făcut prizonier de ducele Austriei şi predat împăratului Henric al VI-lea. Anglia a aflat că regele ei este captiv, că suporta voios captivitatea, îmbătându-şi paznicii şi că preţul de răscumpărare ar fi 100000 de livre. Evident, poporul englez a fost dornic să colecteze această sumă pentru răscumpare.

Numai prinţul Ioan nu se bucura prea mult de eliberarea fratelui său. În absenţa lui, încercase să pună mâna pe putere, dar eşuase. “Il iert”, a spus regele, “şi sper să pot uita răul pe care mi l-a făcut, la fel de uşor pe cât ştiu că va uita de îngăduinţa mea.”

Noi necazuri au apărut din nemulţumirile sărăcimii, ce se plângea de biruri tot mai grele. S-a găsit imediat rezolvarea acestei probleme neplăcute. Conducătorul nemulţumiţilor a fost prins şi spânzurat. Moartea era de mult un remediu favorit de reducere la tăcere a apărătorilor poporului.

Aventurile lui Richard s-au oprit după 10 ani de domnie. Asediind un castel în Franţa, a fost rănit mortal de o săgeată. Castelul a fost cucerit şi fiecare dintre apărătorii lui spânzurat, aşa cum jurase regele înaintea asediului. Numai cel care îl rănise a fost capturat viu. Aflat în ultimele clipe ale vieţii, Richard a fost generos, l-a iertat şi a ordonat să fie eliberat. Dar acest ultim ordin nu a fost respectat, ucigaşul regelui fiind jupuit de viu şi apoi spânzurat.

Richard a fost trubadur şi poet. Dacă n-ar mai fi fost şi rege s-ar fi putut să fie un om mai bun şi poate că ar fi plecat de pe lume având de dat socoteală pentru mai puţină vărsare de sânge şi pierderi de vieţi omeneşti.

 

sursa: Will Cuppy – Biografii necenzurate ale unor oameni celebri

Cruciade păgâne

cruciati

La finele secolului XI, creştinătatea apuseană a pus mâna pe arme, pentru a elibera oraşul sfânt al Ierusalimului de sub dominaţia musulmană, declanşând astfel o confruntare ce va dura 200 de ani. O confruntare purtată adesea cu cele mai violente mijloace şi care a adus moartea a sute de mii de civili, provocând însemnate pagube. Şi mai trist e faptul că în numele religiei şi al unor idealuri nobile s-au comis atrocităţi groaznice, care au facut ca aceste „războaie sfinte” să poata fi considerate mai curând nişte barbarii păgâne.

Criminali de război avant la lettre

Istoricii moderni apreciază că, în total, cruciadele au lăsat în urmă circa 9 milioane de morţi, dintre care cel puţin jumătate au fost creştini, majoritatea civili nevinovaţi, prinşi în carnagiul dintre cele două tabere. Paradoxal e faptul că astăzi, termenul „cruciadă” a ajuns să aibă conotaţii pozitive – auzim vorbindu-se de pildă despre cruciada contra inculturii sau a consumului de droguri, ori a altor vicii. Dar cruciaţii autentici ar putea fi consideraţi mai degrabă nişte criminali de război avant la lettre şi dacă în urmă cu o mie de ani ar fi existat un Nürenberg, cu siguranţă locul multor eroi ai creştinătăţii, din acele timpuri, s-ar fi aflat în boxa acuzaţilor.

Când Ierusalimul a fost cucerit de musulmanii arabi, in anul 638, creştinilor li s-a permis să viziteze, în continuare, locurile sfinte din Palestina. Lucrurile au luat o altă turnură odată cu apariţia turcilor selgiucizi, mai putin toleranţi. Când poveştile despre suferinţele îndurate din partea lor de către pelerinii creştini au ajuns în Occident, Papa Urban II a proclamat prima cruciadă (1095-99), la Conciliul de la Clermont.

Devastările comise de cruciaţii care l-au urmat pe Petru Hermitul, unul dintre conducătorii „cruciadei săracilor”, au fost majore. Riposta localnicilor, faţă de jaful comis de această armată a dezmoşteniţilor soartei, s-a soldat nu o dată cu lupte încrâncenate, ca de pildă cea purtată pe teritoriul de azi al Serbiei, unde 4000 de oameni au fost ucişi. În total, aproape 300.000 de oameni au murit în timpul marşului lui Petru Hermitul, inclusiv toţi cei ce-l urmaseră, care au fost măcelăriţi de turci la Niceea.

Godefroy de Bouillon

Armata nobililor, condusă de Godefroy de Bouillon, a avut mai mult succes. Când cavalerii cruciaţi au atacat Antiohia ei au folosit capetele turcilor ucişi ca proiectile pentru catapulte şi sute de căpătâni au fost înfipte în suliţe, în faţa zidurilor, pentru a-i demoraliza pe apărători. Când atacatorii au pătruns în cetate, au declanşat un masacru infiorător. O armată musulmană i-a luat însă prin surprindere pe cruciaţi, asediindu-i în oraşul abia cucerit. După ce au avut o viziune religioasă, cruciaţii au fost convinşi că Dumnezeu era de partea lor şi au ieşit dintre ziduri, echipaţi de război; panicaţi, asediatorii au fugit, lăsând în mâinile cruciaţilor tabăra lor:  femeile şi copiii musulmanilor au fost trecuţi cu toţii prin ascuţişul sabiei.

Când au pătruns în oraş, Bohemond, liderul cruciat, a poruncit ca toţi bărbaţii să fie ucişi, chiar şi cei care îi plătiseră bani grei spre a fi cruţaţi, în vreme ce copiii au fost vânduţi ca sclavi. Comportamentul celuilalt lider, Godefroy, a fost însă de-a dreptul barbar.

Asediul Ierusalimului, în iulie 1099, a fost una dintre cele mai încrâncenate lupte ale Evului Mediu. După ce s-au apărat cu disperare, apărătorii musulmani au cedat în cele din urmă şi pe 15 iulie cruciaţii au pătruns în cetate. În cursul următoarelor două zile aproape toţi locuitorii musulmani şi evrei ai oraşului au fost ucişi – cifra victimelor pare să fi depăşit o sută de mii de oameni.

Un cronicar francez nota că sângele curgea în pârâiaşe pe străzile oraşului, ajungând până la gleznele cavalerilor. Oraşul era plin de cadavre şi conducătorii cruciaţilor au poruncit ca acestea să fie aruncate în afara zidurilor, de teama unor molime. Fiindcă se răspândise zvonul că mulţi dintre locuitorii oraşului înghiţiseră monedele de aur pe care le aveau, sperând că astfel să le salveze de jafurile ocupanţilor, cruciaţii au început să despice burţile tuturor celor ce le cădeau în mână, scormonind după aur!

Musulmani şi creştini, masacraţi de-a valma

A doua cruciadă a fost declanşată după ce turcii au recucerit Edessa, în 1144. Un rol important l-a avut faimosul Sfânt Bernard, abatele de Clairvaux. E greu de imaginat cum acest personaj fanatic a putut deveni sfânt, întrucât îndemnurile sale par mai curând ieşite din gura lui Osama Bin Laden: „Este mai bine să-i masacrăm pe aceşti păgâni, pentru ca sabia lor să nu mai stea mereu ca o ameninţare asupra fraţilor noştri creştini. Creştinii se glorifică ucigându-i pe păgâni, pentru că astfel însuşi Hristos este glorificat”.

Armatele cruciate, conduse de împăratul german Conrad III si de regele francez Ludovic VII, s-au dedat la cumplite jafuri imediat ce au pătruns pe teritoriul bizantin, atrăgând ostilitatea întemeiată a localnicilor. Când doi cavaleri germani au fost ucişi, drept represalii călugării unei întregi mănăstiri greceşti au fost măcelăriţi de cruciaţi. Armata germană, epuizată de lunga călătorie şi de căldura năucitoare, a fost distrusă de turci în Asia Mică.

Francezii au optat pentru o altă rută şi, ajunşi în Antalya, au încercat să ajungă la Ierusalim pe calea mării. Dar nu s-au găsit suficiente corăbii, aşa încât doar nobilii şi cavalerii şi-au putut permite luxul de a se îmbarca. Pedestraşii şi pelerinii care mergeau pe jos, alături de un uriaş alai pestriţ de femei şi copii, au fost nevoiţi să străbată în condiţii dificile distanţa pe uscat, până la Ierusalim. Ei n-au mai ajuns însă în oraşul sfânt, fiind fie ucişi de turci, fie vânduţi în sclavie, fie răpuşi de molime sau foame. Cruciaţii călare au ajuns la Damasc, dar au fost zdrobiţi de musulmani.

În cursul celei de-a treia cruciade, Richard Inimă de Leu, renumitul erou cruciat, a dat dovadă de o cruzime absurdă, poruncind să fie ucişi 2700 de musulmani, prizonieri de război, împreună cu copiii şi femeile lor. Cronicarul francez Ambroise nota, cu entuziasm: „Şi au fost cu toţii înjunghiaţi sau decapitaţi, unul câte unul. Binecuvântat fie Domnul pentru asta!

A patra cruciadă, deşi îndreptată tot contra păgânilor, a dovedit că îngâmfaţii cavaleri apuseni nu aveau nici o preferinţă în materie de jaf şi ucideri. Ei au luat cu asalt Constantinopole, oraş creştin, şi i-au măcelărit locuitorii, prădând cumplit bogata capitală a bazileilor. Pentru a-l umili pe patriarhul ortodox, cruciaţii au pus o prostituată pe scaunul acestuia, cerându-i acesteia să efectueze un simulacru de slujbă, pentru a batjocori religia greacă. Departe de a condamna gestul lor, papa Inocentiu III i-a felicitat pe cruciaţi şi s-a bucurat de această victorie asupra Bisericii răsăritene, care refuzase să-i accepte supremaţia în lumea creştină.

Nu mai puţin de lipsită de cruzime a fost cruciada copiilor, din 1212. Copiii îmbarcaţi la Marsilia, cu promisiunea că vor lupta în Ţara Sfântă, au fost vânduţi de negustori ca sclavi în Algeria şi Alexandria, în vreme ce mulţi dintre ei au pierit pe drumul pe uscat către Ierusalim.

sursa: revistamagazin