Istoria genţii

Pentru majoritatea femeilor, geanta reprezintă un birou mobil, o măsuţă de toaletă portabilă, un vestiar, un recipient pentru masa de prânz, o bibliotecă, un cărucior pentru cumpărături, un sac de voiaj sau toate la un loc.

Ruda preistorică a genţii era formată din câteva fâşii de piele de animal şi utilizată ca recipient pentru păstrarea hranei ori a unor bucăţi de cremene.

Pe timpul Imperiului Roman şi mai târziu, în Evul Mediu, acest săculeţ devine şic, câştigându-şi dreptul de a fi atârnat în talie.

În timpul Renaşterii, fustele cresc în dimensiuni ca nişte plăcinte din foi. Tot pendulând agitate de cordon, mini-trăistuţele sunt învăluite în straturi geologice de ţesături, gata să se deschidă, la nevoie, când mâna le atinge pe furiş. Gentuţele ascund câţiva bănuţi, o oglinjoară, sticluţele cu săruri şi pe cele cu parfum. Dar doamnele acelor timpuri îşi mai vâră micile comori şi în mânecile de la haine sau în interiorul manşonului de blană.

În secolul al XVII-lea, bărbaţii şi femeile, care până atunci folosiseră în comun acest accesoriu, aleg căi diferite. Primii descoperă comoditatea buzunarelor cusute la pantaloni. Doamnele transformă tradiţionalul săculeţ într-un şorţ oval legat în talie, mărindu-i considerabil dimensiunile.

La începutul secolului al XIX-lea, vede lumina zilei geanta, care are iniţial forma unui fileu moale care se ţine în mână, strâns sus cu un şiret, unde se strecoară cărţile de vizită, scrisorile de dragoste, o batistuţă, evantaiul. Ceea ce rămânea pe dinafară, mai ales dacă avea anumite dimensiuni, era transportat de eventualul soţ, valet, ori de un hamal. În general, în secolul al XIX-lea nu era nevoie să ai cu tine cheile casei (poarta o deschidea personalul de serviciu). Şi nici fardurile, considerate încă imorale, şi care se limitau, oricum, la puful pentru pudră sau flaconul cu parfum. Cât despre bani, mare parte din cumpărături erau trecute în contul personal, deschis în diverse magazine şi lichidat periodic. Foarte curând, însă, oamenii încep să călătorească mai mult. Băierile genţii dispar, transformându-se în mânere. Alături de valize, apare prima veritabilă hand bag, dotată cu lăcăţel pentru descurajarea hoţilor, mai numeroşi decât ţânţarii vara.

Louis Vuitton îşi inaugurează prestigioasa gamă de articole de voiaj în 1854, după ce se specializase în ambalarea elegantelor obiecte de toaletă ale aristocraţiei pariziene, inclusiv cele ale împărătesei Eugenia de Montijo, soţia lui Napoleon al III-lea. Marele lui merit constă în sesizarea caracterului inadecvat al vechilor cufere folosite în călătoriile cu diligenţa, acum evident nepotrivite cu vaporul sau trenul. El produce unele foarte uşoare, din lemn de plop, de formă dreptunghiulară, pentru a putea fi aşezate mai uşor în vagonul de tren.

Începând cu anii’20 machiajul e în sfârşit reabilitat, iar geanta e dotată cu oghinjoară şi port farduri. Versiunea de seară e tot din plasă, ca în secolul precedent, sau, mai nou, din material plastic (primul material plastic, inventat în America de fraţii Hyatt în 1869, e introdus în Europa în 1876). Susţinută de obicei de un lanţ lung sau un şnur de mătase, este preferat uneori şi un mâner în formă de cerc, care se poartă atârnat la încheietura mâinii.

Pentru a admira prima pochette trebuie să aşteptăm anul 1916. Având forma rectangulară, ea combină caracterul practic, dar rece al plicului cu eleganţa accesoriului preţios. Poate fi din piele, dar şi din tricot, plasă sau stofă, are o baghetă rigidă în partea superioară, se deschide cu un “clic” şi, eventual, are ataşat un lănţişor de metal.

Genţile Hermes, ca şi cele semnate Vuitton, se bucură de un pedigri ilustru. Firma franceză e fondată în 1837. În anii de după 1880, magazinul, situat în Paris, e deja în top. În 1918, Hermes se întoarce dintr-o călătorie în Canada, aducând şi 40 de metri de fermoar, mai bine cunoscut ca “închizătoarea americană”. În 1923, el creează pentru soţia sa modelul Bolide: prima geantă cu fermoar din istorie. În 1935, pune la punct o nouă formă trapezoidală, închisă cu un mic lacăt în faţă. În 1955, este botezată Kelly, în cinstea căsătoriei actriţei Grace Kelly – care nu s-a despărţit de ea pe toată durata logodnei – cu principele Rainier de Monaco. Geanta Kelly, cu ale sale 2600 de puncte cusute de mână, e lucrată în 18 ore. În ciuda preţului prohibitiv (în 2005, costa peste 4000 de euro) şi a obligaţiei de a te înscrie pe lista de aşteptare (cel puţin un an), este unul dintre cele mai bine vândute accesorii.

Dar să mai dăm odată timpul înapoi, revenind în anii ’30, când debutează experimente în ceea ce priveşte forma. Extravaganta şi nonconformista Elsa Schiaparelli, capabilă să transforme un pantof într-o pălărie şi o colivie într- o geantă, este unul din stiliştii pionieri, responsabili pentru crearea genţii purtate de-a curmezişul. Aceasta cunoaşte apogeul în timpul celui de-al doilea război mondial, când bicicleta devine principalul mijloc de transport folosit în micile deplasări, şi mâinile trebuie să fie lăsate libere, pentru a se putea sprijini pe ghidon.

Anii ’50 cunosc triumful genţii în formă de găletuşă, care, deschizându-se în partea de sus, necesita mai puţină materie primă şi răspunde mai bine cerinţelor de austeritate postbelică. Anul 1955 se află sub semnul primei genţi matlasate. Aceasta e susţinută de un lănţişor auriu şi dotată cu o închizătoare dreptunghiulară, înlocuită cu dublul “C” abia la sfârşitul anilor ’60.

În ceea ce priveşte geanta de seară, anii ’50 manifestă o predilecţie pentru satinul sau catifeaua neagră, cărora le dau strălucire pietrele semipreţioase sau imitaţiile de briliante. Acestea au evoluat în zilele noastre în cristalele Swarovski, de provenienţă austriacă, cele atât de dorite de împătimiţii modei. Dar adevărata lor valoare rezidă în dimensiunile reduse. Atât de mici încât sunt aproape inutile, gentuţele arată că snoaba lor proprietară nu trebuie să-şi facă nici o grijă, deoarece există cineva care plateşte pentru ea şi are grijă de tot.

În anii ’60, partea feminină a universului e concentrată asupra propriei emanicipări sau asupra carierei, de aceea întreaga atenţie e îndreptată mai mult către practic decât către estetic. Genţile rigide ale deceniului precedent, purtate de Jackie Kennedy şi Grace Kelly, lasă loc formelor moi şi foarte lungi, din pânză sau lac, care ajung comod până la şold.

Margaret Thatcher îşi va numi geanta “companionul meu de încredere”. Mică, pătrată şi rigidă, ea nu-i prea feminină; seamană întru totul cu cele ale reginei Elisabeta. Nou-născuta working woman, preocupată doar de casă şi birou, apreciază servietele profesionale pentru serviciu şi genţile de firmă care îi oglindesc noul statut.

În anii ’80, genţile de firmă sunt chintesenţa şicului. Mărcile Hermes, Chanel, Cartier sau Louis Vuitton reprezintă apartenenţa la aceeaşi comunitate. Pentru a deveni un obiect indispensabil al dorinţei, o marcă trebuie să poată conta pe o reputaţie consolidată şi recunoscută, o bună campanie publicitară şi pe exponenţi cu autoritate, gata să etaleze produsele mărcii în viaţa lor de zi cu zi.

---

sursa: Cinzia Felicetti, Absolut strălucitoare!, traducere Irina Pricop, București, Runa, 2007