Cyrus cel Mare (cca.590-529 î.Hr.), întemeietorul Imperiului Persan, este primul lider militar influent despre care există date scrise. În secolul al VI-lea î.Hr. el a înfrânt Media, Lydia şi Babilonul, unindu-le într-un singur imperiu, care se întindea de la Marea Mediterană până în India. La fel de eficient în administrarea domeniului propriu, cât şi în campaniile de cucerire, Cyrus a pus bazele unui imperiu durabil, care a prosperat timp de două secole, ajungând la rangul de putere mondială.

Este dificil să separăm mitul de realitate în privinţa copilăriei lui Cyrus, despre care se crede că s-ar fi născut între 600 şi 585 î.Hr. Tatăl său, Cambyses I, făcea parte din dinastia ahemenidă. Mitologia, în special scrierile lui Herodot, arată că Cyrus – pe când era copil – a rămas abandonat în munţi, fiind alăptat de o lupoaică, iar mai târziu a fost crescut de un păstor.

Prima informaţie de încredere despre Cyrus datează din 558 î.Hr., când el a devenit şeful districtului persan Anshan, urmându-i, din câte se pare, tatălui său în această funcţie. Câţiva ani mai târziu, el a declanşat rebeliunea împotriva stăpânirii imperiului mezilor. După un război de trei ani, Cyrus a obţinut victoria, tratându-i însă cu milă pe cei înfrânţi şi încorporând Media în imperiul său; a preluat apoi multe legi din Media, precum şi proceduri administrative.

Următoarea măsurare de forţe l-a opus pe Cyrus lui Cresus, regele Lydiei din Asia Mică; acesta din urmă a invadat Persia în 546 î.Hr. După ce i-a oprit pe atacatori, tânărul rege i-a urmărit până în Lydia, angajând o bătălie decisivă pe câmpia Thymbra. Cyrus şi-a dispus armata, inferioară numeric, într-un patrulater, arcaşii urmând să împiedice pătrunderea lydienilor. În timp ce adversarii săi şi-au dispersat forţele pentru a înconjura patrulaterul, Cyrus şi cavaleria au contraatacat, lovind decisiv formaţiunile inamicului, care se aflau izolate una de alta. Ulterior, l-a urmărit pe Cresus – după ce acesta a încetat lupta şi s-a retras spre capitala sa Sardes (lângă Izmir, în Turcia de astăzi) – pentru a-şi definitiva victoria. Lui Cresus i-a fost cruţată viaţa, iar tratamentul aplicat lydienilor înfrânţi a pus capăt ostilităţii acestora, care, în cele din urmă, i s-au alăturat.

În 539 î.Hr., Cyrus şi-a îndreptat armata spre bogatul regat dinspre est al Babilonului. Babilonienii, nemulţumiţi de propriul conducător şi impresionaţi de tratamentul aplicat de Cyrus populaţiilor cucerite, s-au predat fără luptă. O dată cu Babilonul, tot fără vărsare de sânge, au fost cucerite Palestina şi Siria.

Conducerea generoasă a lui Cyrus a rămas o constantă a domniei sale. Pe lângă lipsa de brutalitate faţă de supuşii din teritoriile ocupate, Cyrus a îndreptat multe greşeli existente înainte de cuceririle sale; semnificativă a fost permisiunea întoarcerii evreilor pe pământurile natale, de unde babilonienii îi deportaseră în urmă cu 50 de ani.

De acum, Imperiul Persan se întindea de la graniţa de est, pe fluviul Indus, cu India, înspre nord până la Lacul Aral, Marea Caspică şi Marea Neagră, iar la vest, până la Marea Mediterană. Devenise centrul politic şi cultural al lumii civilizate. Cyrus, cunoscut de acum drept  „cel Mare”, şi-a ales un titlu mult dorit: „rege al Babilonului, Sumerului, Akkadului şi al celor patru colţuri ale lumii”.

Deşi imperiul era vast, bogat, paşnic, fără ameninţări din exterior, Cyrus a dorit să îl extindă. În 530 î.Hr., a pornit să-i cucerească pe massageţi, un grup de triburi nomade care locuiau la est de Marea Caspică, în Asia Centrală. Perşii au câştigat primele lupte din războiul ce a urmat, dar Cyrus a fost ucis în luptă, iar soldaţii săi nu au mai reuşit să-i găsească trupul. Se spune că regina massagetilor a luat capul lui Cyrus, l-a pus într-o piele de animal pe care a umplut-o cu sânge, spunând că astfel conducătorul persan avea tot sângele pe care şi-l dorise.

Nici moartea regelui şi nici bătălia pierdută nu au ameninţat Imperiul Persan. Cyrus a lăsat în urmă o armată foarte disciplinată, cu o structură de comandă bine definită, care au permis urcarea pe tron a fiului său, Cambyses al II-lea. Acesta i-a condus pe perşi la victoria împotriva massageţilor, a recuperat trupul tatălui său şi l-a adus în capitala imperiului, Pasargadae, pentru a-l înmormânta.

Cucerind mai târziu şi Egiptul, Cambyses al II-lea a reuşit să păstreze respectul pe care tatăl său îl impusese vecinilor pentru a menţine pacea.

Cyrus şi-a câştigat imperiul prin forţa armelor şi prin abilitatea de a-i integra pe cei înfrânţi. Conform cronicilor, a fost un lider remarcabil care ştia cum să ridice moralul armatei pentru a înfrânge forţe mai numeroase. A arătat, de asemenea, un talent remarcabil pentru a guverna poporul său şi pe cei cuceriţi. Tratamentul moderat aplicat celor cuceriţi şi tolerarea religiilor şi obiceiurilor locale au transformat pe foştii săi inamici în aliaţi. Ca urmare, Imperiul Persan a supravieţuit şi prosperat mai mult de două secole de la moartea întemeietorului său. Până la Alexandru cel Mare, nici o parte a imperiului nu a fost cucerită de o forţă externă. Chiar şi după aceea, rămăşiţele vastului imperiu al lui Cyrus au rămas sub influenţa perşilor mai bine de 12 secole.

Deşi în cursul istoriei s-au edificat şi alte imperii care au exercitat o influenţă mai puternică asupra dezvoltării lumii, Imperiul Persan deţine întâietatea pe scara timpului; el însă nu ar fi atins dimensiunile sale, sau poate nu ar fi existat deloc, fără personalitatea şi faptele lui Cyrus. Acesta a ramas peste veacuri un erou persan şi un lider important al istoriei militare universale.

sursa: Michael Lee Lanning – 100 de personalităţi militare ale lumii