Copiii au existat dintotdeauna, dar oare atitudinea față de ei a fost întotdeauna aceeași? Copilul, așa cum ni-l reprezentăm astăzi, e un dat sau e mai degrabă o construcție cu care societatea ultimelor secole ne-a obișnuit?
Marele istoric francez Philippe Aries (1914-1984) a foat primul care s-a ocupat în detaliu, începând din anii 1960, de istoria copilăriei. El a încercat să demonstreze că în Evul Mediu copiii erau priviți ca niște adulți mai mici, imediat ce puteau supraviețui fără sprijinul altcuiva, că ideea de copilărie nu exista și ca perspectivele asupra primilor ani de viață s-au modificat odată cu evoluțiile sociale și economice până ce, abia din secolul al XVII-lea, putem vorbi despre copilărie ca despre o porțiune acceptată a vieții de familie. Ulterior, teza lui Aries, cu toate meritele ei de pionierat în scrierea istoriei copilăriei, a fost atacată ca reducționistă.
E adevărat, în Europa feudală unul din trei nou-născuți murea în primii ani de viață. Textele epocii se referă destul de rar la copii, iar atunci când vorbesc despre copilăria marilor personalități, acestea sunt portretizate mai degrabă ca mici adulți. Nici pictura sau sculptura nu se întrec în a-i reprezenta pe copiii Evului Mediu occidentali. În secolul al XIII-lea, sculpturile ni-i prezintă încă pe copii ca pe niște adulți în miniatură.
Impresia cu care am putea rămâne în urma acestui inventar e aceea că lumea medievală nu acorda importanță copilăriei, pentru că omul întreg era doar cel ajuns la vârsta maturității. Copilăria era o etapă riscantă, care trebuia depășită și care nu merita valorizată. Copilul nu era decât o nouă ramură în arborele de familie, aparținea părinților lui și comunității și avea prea puțin șansa individualizării. Și totuși, arheologii au descoperit în siturile medievale păpuși din pământ ars, vase de bucătărie miniaturale din plumb și urme de leagăne. Începuse deja să se nască sentimentul unei realități proprii a copilului, în cadrul familiei.
În societatea războinică a Evului Mediu, copiii de sex masculin și cei de sex feminin nu par să aibă aceeași „valoare” pentru familie: băieții sunt preferați și, probabil sunt și mai bine îngrijiți fapt pentru care supraviețuiesc în număr mai mare. În familiile aristocratice se impune, după anul 1000, dreptul de primogenitură (care își găsea rădăcinile în lumea romană). Primul născut moștenește titlul nobiliar și cea mai mare parte a averii părintești, împiedicând fărămițarea patrimoniului familial.
În Evul Mediu târziu, aristocrații își doresc copii și mai ales băieți. În 1457, la nașterea Mariei de Burgundia, bunicul ei, ducele Philip cel Bun al Burgundiei, refuză să participe la botez, deși nași este moștenitorul tronului Franței, viitorul rege Ludovic al XI-lea, iar motivul lui e limpede pentru toată lumea: „Pentru că nu a fost decât o fată, dar dacă ar fi binevoit Dumnezeu să-i trimită un fiu, mare sărbătoare ar mai fi fost.”
Alte nou-născute nu au fost la fel de norocoase ca Maria de Burgundia și nu au scăpat doar cu gesturile de nemulțumire ale unui bunic ursuz. Obișnuința de a dormi cu bebelușii în pat sau de a-i lua cu sine la bucătărie se putea transforma în tentativă deghizată de infanticid. Și, de cele mai multe ori, fiicele abia născute erau cele care mureau sufocate în somn sau arse pe sobă. Cu toate acestea, părinții sufereau atunci când le mureau copiii, mai ales cei mai măricei, de care apucaseră să se atașeze. În schimb, din cauza mortalității infantile extrem de ridicate, moartea bebelușilor era asumată ca inevitabilă, iar părinții se fereau să se atașeze prea mult de ei. Exista parcă o formă inconștientă de apărare care le dicta părinților să-și iubească mai mult copiii după ce aceștia depășeau vârsta critică și nu mai puteau fi secerați prea lesne de vreo boală sau de neglijența involuntară a adulților.
Atunci când concubina i-a născut o fetiță faimosului călător musulman din secolul al XIV-lea, Ibn Battuta, femeile din casă i-au ascuns sexul copilului până la ceremonia de recunoaștere a nou-născutului. Presupunem că Ibn Battuta nu ar fi fost mai încântat decât ducele Philip cel Bun la aflarea veștii că are o urmașă. Și totuși, atunci când fetița a murit după câteva luni, Ibn Battuta a suferit. Apucase să cunoască bebelușul, să se apropie de el și se născuse afecțiunea.
În Europa Medievală, listele de miracole atribuite sfinților investiți cu puterea de a face bine copiii dovedesc că grija și afecțiunea față de cei mai mici membri ai familiei nu erau absente. În secolul al XIV-lea apar tot mai multe reprezentări ale Fecioarei cu Pruncul. În veacul al XV-lea, curiozitatea și atenția față de copilărie cresc, iar asta se vede în mulțimea reprezentărilor de copilași care decoreză monumentele laice sau religioase: faimoșii putti, care amuză și emoționează.
Deși afecțiunea față de copii nu e absentă, totuși umaniști din secolele XIV-XV avertizează cu asprime asupra pericolelor aduse de răsfățarea copiilor de către mame și doici și accentuează rolul taților în educația băieților. Dar raporturile dintre tați și fii nu sunt tocmai ușor de construit, din cauza distanței de vârstă care îi separă. Tatăl rămâne o figură mult mai îndepărtată decât mama omniprezentă și mai apropiată ca vârstă. Ritmul maturizării este și el diferit, pentru fete și băieți. Dacă maturizare fetelor se produce într-un rit accelerat, care le conduce rapid către măritij și intrarea în lumea adulților, pentru băieți procesul este mult mai lent, iar căsătoria îndelung amânată. În timp ce fiii duc mai departe identitatea familiei în care s-au născut, fetele măritate foarte devreme părăsesc această identitate, din nevoia de a se adapta și de a se integra în familia soțului.
Partea a doua AICI
Sursa: Copilărie regală, cuvânt înainte de Filip-Lucian Iorga; postf. de Mirela Tîrnă; fotografii puse la dispoziție de Arhivele Naționale ale României, București, Corint Books, 2014
ISTORII REGĂSITE 