Personalitatea lui Eminescu

În activitatea sa publicistică, de o dimensiune fără egal în epocă, Mihai Eminescu s-a dovedit un gânditor profund, cu un orizont cultural impresionant, ce nu poate fi comparat, după opinia lui Mircea Eliade, decât cu orizontul intelectual al lui Hasdeu. În sistemul său de gândire, Eminescu utilizează cunoştinţe solide de economie politică, sociologie, politologie, filosofia culturii, lingvistică şi ştiinţele naturii.

Pentru a reconstitui personalitatea şi gândirea lui Eminescu, de multe ori deformate în decursul unui veac de cercetări aplicate şi de interpretări divergente asupra operei sale, este oportun să recurgem la imaginea pe care i-o construieşte Maiorescu, cel care îl cunoştea ca nimeni altul. Astfel, încercând să definească personalitatea lui Eminescu, criticul care l-a impus reţine ca element caracteristic tocmai capacitatea sa intelectuală deosebită, forţa, modernitatea şi amplitudinea gândirii sale, numindu-l „rege al cugetării“, care şi-a trăit viaţa aspirând să cunoască întregul patrimoniu al culturii umane.

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa…., încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale, ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână“. [T. Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui, în volumul De la T. Maiorescu la G. Călinescu, vol. I, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p. 55]

Această sete de cunoaştere, orientată deopotrivă spre cultura universală şi spre cea naţională, îl defineşte în mod fundamental, Maiorescu afirmând că era „omul cel mai silitor, veşnic cetind, meditând, scriind“. Anticipând parcă acuzele nedrepte de naţionalism, Maiorescu susţinea că Eminescu sintetizează tendinţele contradictorii şi complementare ale epocii sale, anume aspiraţia de a asimila temele şi ideile culturii europene – în ceea ce are ea caracteristic „în artă, în ştiinţă, în filosofie“ – şi exprimarea spiritului naţional în forme moderne:

„Amândouă condiţiile le realizează poezia lui Eminescu în limitele în care le poate realiza o poezie lirică; de aceea Eminescu face epocă în mişcarea noastră literară“.

În ceea ce priveşte sistemul de gândire al poetului, Maiorescu este impresionat tocmai de „înălţimea de vederi ce apare în toate articolele sale“, de faptul că în activitatea sa publicistică de la Timpul „a biciuit fraziologia neadevărată“ şi a formulat „sinteza unei direcţii istorice naţionale“. Este cea dintâi recunoaştere a faptului că Eminescu a codificat, în ansamblul operei sale, o „direcţie“ a spiritualităţii naţionale, un vector al evoluţiei moderne a societăţii româneşti.

În mod paradoxal, contemporanii lui Eminescu nu erau atât frapaţi de imaginaţia sa poetică debordantă, de forţa simbolică a construcţiilor sale literare, cât de profunzimea analizelor sale economice şi sociologice, de pertinenţa observaţiilor şi a judecăţilor sale politice.

Ca urmare a activităţii sale publicistice, între anii 1880-1883 Eminescu devenise un reper pentru orientarea spiritului public. Constrastând cu etichetele puse în circulaţie de cei care vor vedea în el un „romantic întârziat“, un paseist şi un nostalgic al vremurilor trecute, Maiorescu îl înfăţişează ca pe un intelectual modern, sincronizat cu ideile şi curentele de gândire din spaţiul european.

„Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti, de a studia, de a cunoaşte, el îşi înzestra fără preget memoria cu operele însemnate din literatura antică şi modernă. Cunoscător al filosofiei, în special a lui Platon, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei creştine şi budaiste, admirator al „Vedelor“, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând ştiinţa celor publicate până astăzi din istoria şi limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-şi formeze înalta abstracţiune, care, în poeziile lui, ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti“. [T. Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui, în volumul De la T. Maiorescu la G. Călinescu, vol. I, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p. 59]

Intuind forţa modelatoare a geniului său, amploarea influenţei sale asupra culturii române, Maiorescu conchide în finalul studiului său „Eminescu şi poeziile lui“, din 1889:

„Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti“.

G. Călinescu, cel care a reconstituit cu atâta forţă evocatoare biografia poetului şi a analizat prima oară întregul univers al creaţiei sale (poezie, proză, publicistică, gândire filosofică şi socială), a dezvăluit complexitatea şi orizontul personalităţii lui Eminescu, proiectându-i imaginea peste generaţii, în cuvinte ce amintesc de versetele biblice:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.“

---

sursa: Prof. univ. dr. Grigore Georgiu, Istoria culturii române moderne, București, 2007