Influenţa lui Potemkin
În 1774, anul în care Rusia a învins Turcia, Grigori Potemkin, care se remarcase în timpul războiului, a devenit amantul Ecaterinei; astfel a început o carieră strălucită pentru acest membru al micii nobilimi, ale cărui inteligenţă şi abilităţi erau egalate doar de ambiţia lui. Avea să fie singurul dintre favoriţii Ecaterinei care a îndeplinit un rol politic de lungă durată. De obicei, împărăteasa nu amesteca afacerile cu plăcerea; miniştrii ei erau aproape mereu aleşi pentru capacităţile lor. În Potemkin a găsit însă un om extraordinar pe care îl putea iubi şi respecta şi căruia îi putea dărui o parte din puterea ei. Ca ministru, a avut puteri nelimitate, chiar şi după încetarea legăturii lor amoroase, care a durat doar doi ani.
Lui Potemkin i se datorează în parte splendoarea oarecum extravagantă a domniei Ecaterinei. El avea despre măreţie o concepţie care îi scăpase prinţesei germane, mai degrabă lipsită de imaginaţie, şi înţelegea efectul pe care acest lucru îI avea asupra poporului. Mare visător, tânjea să cucerească noi teritorii şi să populeze provincii; era un diplomat experimentat, având multe cunoştinţe despre Rusia pe care Ecaterina nu le acumulase încă şi, pe cât era ea de meticuloasă, pe atât era Potemkin de cutezător. De aceea, până când a murit, în 1791, împărăteasa l-a tratat ca un egal. Cei doi se completau şi se înţelegeau unul pe celălalt, iar ministrul ambiţios şi-a exprimat respectul faţă de suverana sa fiind complet devotat intereselor ei.
Anexarea Crimeei, luată de la turci în 1783, a fost făcută de Potemkin. Prin această anexare şi prin achiziţia teritoriilor din hanatele Crimeei, care se întindeau de la Munţii Caucaz până la râul Bug în sud-estul Rusiei, Rusia deţinea acum ţărmul nordic al Mării Negre şi se afla într-o poziţie ameninţătoare pentru Imperiul Otoman, având posibilitatea să stabilească un avanpost la Marea Mediterană. Ecaterina a încercat, de asemenea, să reînnoiască alianţa cu Austria, vecina Turciei şi duşmanul acesteia, şi a renunţat la alianţa cu Prusia şi Anglia, care erau neliniştite de ambiţiile ruseşti. Totuşi, în timpul domniei Ecaterinei, ţara nu s-a implicat în niciun război european, deoarece împărăteasa respecta cu scrupulozitate acordurile teritoriale pe care le încheiase cu mai multe naţiuni vest-europene.
Glorificarea Ecaterinei a atins apogeul într-o călătorie în Crimeea, aranjată de Potemkin în 1787. Într-o atmosferă sărbătorească, ieşită parcă din O mie şi una de nopţi, împărăteasa a traversat ţara pentru a lua în posesie noile sale provincii; împăratul Austriei, regele Poloniei şi numeroşi diplomaţi au venit să o omagieze şi să se bucure de splendorile aşa-numitei „flote a Cleopatrei”, deoarece Ecaterina şi curtea sa au făcut o parte din călătorie pe apă. Ea a întemeiat oraşe noi care-i purtau numele şi a anunţat că intenţiona ca destinaţia finală să fie Istanbulul.
Influenţa Revoluţiei Franceze
Ca toţi suveranii Europei, Ecaterina s-a simţit foarte ameninţată de Revoluţia Franceză. Dreptul divin la regalitate şi aristocraţie era pus sub semnul întrebării, iar Ecaterina, deşi „prietenă a „Iluminiştilor”, nu avea nicio intenţie să renunţe la propriile privilegii: „Sunt o
aristocrată, este profesia mea.” În 1790, scriitorul A.N. Radişcev, care a vrut să publice o carte ce critica deschis abuzurile faţă de iobagi, a fost pus sub acuzare, condamnat la moarte, apoi graţiat şi exilat. Culmea ironiei, sentimentele pe care le avea Radişcev erau foarte asemănătoare cu Instrucţiunile Ecaterinei din 1767. Apoi, Polonia, încurajată de modelul Franţei, a început să se agite, cerând o constituţie liberală. În 1792, sub pretextul că împiedica ameninţarea unei revoluţii, Ecaterina a trimis trupe în Polonia, iar anul următor a anexat mare parte din vestul Ucrainei, în timp ce Prusia şi-a însuşit mari teritorii din vestul Poloniei. După răscoala naţională condusă de Tadeusz Kosciuszko în 1794, Ecaterina a ras Polonia de pe harta Europei, împărţind-o între Rusia, Prusia şi Austria în 1795.
Ultimii ani ai Ecaterinei au fost întunecaţi de execuţia lui Ludovic XVI, de avansarea armatelor revoluţionare şi de răspândirea ideilor radicale. Mai mult, împărăteasa şi-a dat seama că nu avea niciun moştenitor capabil. Pe fiul ei Pavel îl considera incompetent şi instabil, iar nepotul ei Alexandru era încă prea tânăr ca să se urce pe tron.
Admirată și… criticată
Ruşii, chiar şi sovieticii, continuă să o admire pe Ecaterina, prinţesa germană uzurpatoare şi desfrânată, şi o consideră o sursă de mândrie naţională. Părerile altor naţiuni despre ea sunt mai puţin favorabile. Deoarece în timpul domniei ei Rusia a devenit destul de puternică pentru a fi un pericol pentru celelalte mari puteri şi pentru că a fost o conducătoare aspră şi lipsită de scrupule, a intrat în imaginaţia occidentală ca încarnarea imensei, înapoiatei, dar ameninţătoarei ţări pe care a condus-o.
Unul dintre meritele principale ale Ecaterinei este faptul că a fost o femeie care a devenit sinonimă cu o epocă decisivă în dezvoltarea ţării sale, la fel ca Elisabeta I a Angliei şi regina Victoria, care au dat fiecare numele unei perioade istorice. La sfârşitul domniei Ecaterinei, Rusia se extinsese în vest şi sud, pe un teritoriu de peste 320 000 kmp, iar vechiul vis al monarhilor ruşi de a avea acces la strâmtoarea Bosfor (care leagă Marea Neagră cu Marea Egee) devenise un obiectiv realizabil. La sfârşitul domniei, Ecaterina a susţinut că reorganizase 29 de provincii, prin planul ei de reformă administrativă. Cheltuind fără rezerve, a investit fonduri în multe proiecte. Au fost întemeiate peste o sută de oraşe noi; cele vechi au fost extinse şi renovate. Cum mărfurile nu lipseau, comerţul a înflorit şi s-au dezvoltat mijloacele de comunicaţie. Aceste realizări, împreună cu gloria victoriilor militare şi faima curţii strălucite, spre care erau atrase cele mai mari minţi ale Europei, i-au garantat un loc de prim rang în istorie.
Criticii Ecaterinei îi recunosc energia şi abilitatea administrativă, dar atrag atenţia asupra faptului că realizările din timpul domniei sale s-au datorat nu numai meritelor împărătesei, ci şi, în egală măsură, asociaţilor ei şi dezvoltării istorice a societăţii ruseşti. Iar atunci când criticii o judecă pe femeia Ecaterina, ei o tratează cu severitate.
Fireşte, viaţa ei particulară nu a fost una exemplară. A avut amanţi tineri până la moartea neaşteptată, în urma unui atac de cord, la vârsta de 67 de ani. După sfârşitul relaţiei cu Potemkin, care este posibil să fi fost soţul ei morganatic, favoritul oficial s-a schimbat de cel puţin 12 ori; a ales bărbaţi tineri, chipeşi şi insignifianţi, care au fost doar, aşa cum afirma unul dintre ei, „fete întreţinute”. Cu toate că în realitate era devotată puterii mai presus de orice, visa la nesfârşit la plăcerile unei iubiri împărtăşite, însă poziţia ei o ţinea departe de aşa ceva. Nu îl iubea pe fiul ei Pavel, moştenitorul legitim, al cărui tron îl ocupa. Pe de altă parte, îşi adora nepoţii, mai ales pe cel mai mare, Alexandru, dorindu-şi ca acesta să-i urmeze la tron. În prietenie era loială şi generoasă şi de obicei era îngăduitoare cu duşmanii.
Totuşi, nu se poate nega că era şi egoistă, pretenţioasă şi extrem de despotică, în primul rând o femeie a faptelor, în stare să fie neîndurătoare atunci când era în joc propriul interes sau cel al statului. Pe măsură ce îmbătrânea, devenea şi extrem de îngâmfată: avea totuşi o scuză, căci minţile cele mai strălucite ale Europei o copleşeau cu linguşeli pe care până la urmă chiar şi ea le considera exagerate. Prietenă cu Voltaire şi Denis Diderot, a întreţinut o corespondenţă îndelungată cu majoritatea oamenilor importanţi din vremea sa. A fost patroană a literaturii şi susţinătoare a culturii ruse; a scris şi ea, a făcut recenzii literare, a încurajat ştiinţele şi a întemeiat şcoli. Entuziasmul şi interesele sale variau de la proiecte de construcţii la alcătuirea de legi şi colecţionarea de obiecte de artă; a căutat să afle orice, nu mereu cu plăcere, dar întotdeauna cu pasiune. A fost o femeie cu o energie extraordinară şi o mare curiozitate intelectuală, dorind atât să creeze, cât şi să conducă.
Partea a doua AICI
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 5, D-E, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 221-223
ISTORII REGĂSITE 