Arhive etichetă: Ecaterina cea Mare

Viața Ecaterinei cea Mare (III)

Influenţa lui Potemkin

catherine_ii_by_j-b-lampi_1780s_kunsthistorisches_museumÎn 1774, anul în care Rusia a învins Turcia, Grigori Potemkin, care se remarcase în timpul războiului, a devenit amantul Ecaterinei; astfel a început o carieră strălucită pentru acest membru al micii nobilimi, ale cărui inteligenţă şi abilităţi erau egalate doar de ambiţia lui. Avea să fie singurul dintre favoriţii Ecaterinei care a îndeplinit un rol politic de lungă durată. De obicei, împărăteasa nu amesteca afacerile cu plăcerea; miniştrii ei erau aproape mereu aleşi pentru capacităţile lor. În Potemkin a găsit însă un om extraordinar pe care îl putea iubi şi respecta şi căruia îi putea dărui o parte din puterea ei. Ca ministru, a avut puteri nelimitate, chiar şi după încetarea legăturii lor amoroase, care a durat doar doi ani.

Lui Potemkin i se datorează în parte splendoarea oarecum extravagantă a domniei Ecaterinei. El avea despre măreţie o concepţie care îi scăpase prinţesei germane, mai degrabă lipsită de imaginaţie, şi înţelegea efectul pe care acest lucru îI avea asupra poporului. Mare visător, tânjea să cucerească noi teritorii şi să populeze provincii; era un diplomat experimentat, având multe cunoştinţe despre Rusia pe care Ecaterina nu le acumulase încă şi, pe cât era ea de meticuloasă, pe atât era Potemkin de cutezător. De aceea, până când a murit, în 1791, împărăteasa l-a tratat ca un egal. Cei doi se completau şi se înţelegeau unul pe celălalt, iar ministrul ambiţios şi-a exprimat respectul faţă de suverana sa fiind complet devotat intereselor ei.

Continuă citirea →

Viața Ecaterinei cea Mare (II)

empress_catherine_the_great_circa_1845_george_christoph_groothPrimii ani de domnie

În ciuda slăbiciunilor personale, Ecaterina a fost o adevărată conducătoare. Dedicată întru totul ţării sale adoptive, a plănuit să transforme Rusia într-un stat puternic şi prosper. De la sosirea în Rusia visase să instaureze o domnie a ordinii şi a justiţiei, să răspândească educaţia, să creeze o curte care să rivalizeze cu Versailles şi să dezvolte o cultură naţională care să fie mai mult decât o imitaţie a modelelor franceze. Proiectele sale erau prea multe pentru a fi îndeplinite, chiar dacă nu s-ar fi concentrat decât asupra lor.

Problema practică de maximă urgenţă era reumplerea trezoreriei de stat, goală la moartea Elisabetei; acest lucru l-a făcut în 1762 prin secularizarea proprietăţilor clerului, care deţinea o treime din pământurile şi iobagii Rusiei. Clerul rusesc a fost redus la un grup de funcţionari plătiţi de stat, pierzând puţina putere ce îi mai rămăsese după reformele lui Petru cel Mare.

Întrucât lovitura ei de stat şi suspiciunile privind moartea lui Petru cereau atât discreţie, cât şi statornicie în relaţiile cu alte ţări, a continuat să păstreze legături de prietenie cu Prusia, vechiul inamic al Rusiei, cât şi cu aliaţii tradiţionali, Franţa şi Austria. În 1764 a rezolvat problema Poloniei, regat care nu avea graniţele bine definite şi era râvnit de trei puteri vecine, prin instalarea pe tronul acestei ţări a unuia dintre vechii ei amanţi, Stanislaw Poniatowski, un bărbat slab, complet devotat Ecaterinei.

Continuă citirea →

Viața Ecaterinei cea Mare (I)

ecaterina-cea-mare-tanaraEcaterina II în rusă Ekaterina Alekseievna născută Sophie Friederike Auguste, prinţesă von Anhalt-Zerbst cunoscută ca Ecaterina cea Mare, în rusă Ekaterina Velikaia (21.04/02.05 stil nou 1729, Stettin, Prusia, azi Szczecin, Polonia – 6.11/17.11.1796, Ţarskoie Selo, azi Puşkin, lângă Sankt Petersburg, Rusia)

Împărăteasă a Rusiei (ţarină), de origine germană (1762-1796), care şi-a integrat ţara în viaţa politică şi culturală a Europei, direcţie inaugurată de Petru cel Mare. Împreună cu miniştrii ei a reorganizat administraţia şi legile Imperiului Rus şi a întins stăpânirea rusească, anexând Crimeea şi mare parte din Polonia.

Continuă citirea →

Personalitatea şi caracterul Ecaterinei cea Mare

Ecaterina II cea Mare

Ecaterina cea Mare avea doar treizeci şi trei de ani când a urcat pe tronul  Rusiei, dar îşi însuşise o educaţie şi o experienţă considerabile. Prinţesă născută în micul principat german Anhalt-Zerbst, viitoarea împărăteasă a Rusiei a crescut  într-un mediu modest, dar cultivat. Curtea de la Anhalt-Zerbst, ca multe alte curţi europene din secolul al XVIII-lea, era puternic influenţată de cultura franceză, şi Ecaterina începuse să citească încă din copilărie cărţi franţuzeşti. În 1744, la vârsta de cincisprezece ani, a venit în Rusia, pentru a se căsători cu Petru de Holstein-Gottorp  şi pentru a se pregăti să fie soţia unui suveran rus.

Anii 1744 – 1762 au fost grei pentru Ecaterina. Petru s-a dovedit a fi un soţ mizerabil, iar poziţia prinţesei germane la curtea imperială era destul de izolată şi nesigură. La aceste dificultăţi ale Ecaterinei s-a adăugat faptul că mama ei fusese descoperită ca fiind agentul lui Frederick cel Mare, fiind nevoită să părăsească Rusia.

Continuă citirea →

Ecaterina cea Mare – vinovată pentru moartea soţului?

În 1745, o prinţesă germană pleca într-o ţară cu o limbă şi cu obiceiuri necunoscute spre a se căsători cu moştenitorul tronului Rusiei. A îndurat timp de 17 ani o căsătorie nefericită, iar când Petru al III-lea a murit la numai şase luni după ce ajunsese ţar, soţia a devenit suspectă.

Continuă citirea →

Ecaterina cea Mare şi viaţa de familie

Ecaterina cea Mare nu era rusoaică, aşa cum cred mulţi. Era de origine germană.

În adolescenţă nu avea o garderobă prea bogată şi, cu toate acestea, a devenit împărăteasa Rusiei şi a domnit peste multe milioane de supuşi, timp de 34 de ani. Asta ne arată unde poţi ajunge dacă îţi doreşti ceva cu adevărat. 🙂

La vârsta de 14 ani a fost chemată de împărăteasa Elizabeta în Rusia, ca să-l ia de soţ pe marele duce Petru, moştenitorul tronului. Aici a început să poarte numai blănuri, mătăsuri şi bijuterii splendide. Totul era minunat, în afara faptului că nu avea nici un fel de sentimente faţă de mire. 🙂

Şi nu e de mirare. În noaptea nunţii, Petru s-a urcat încălţat în pat, s-a jucat cam o oră cu păpuşile şi i-a povestit Ecaterinei despre amantele sale. Apoi s-a întors pe partea cealaltă şi a început să sforăie. Şi, timp de nouă ani de zile, lucrurile s-au desfăşurat după aceeaşi rutină, până când Petru s-a mutat într-un pat separat – probabil că pur şi simplu nu se gândise la asta mai înainte. 🙂

Între timp, căminul ducea lipsă de copii şi Rusia de moştenitori la tron. Petru se juca imperturbabil cu păpuşile dar, în 1754, Ecaterina a făcut un băieţel care semăna cu Serghei Saltikov, un tânăr cu care Ecaterina obişnuia să mai discute evenimentele zilei. 🙂

Unii istorici sunt de părere că tatăl ar fi putut fi chiar Petru, din moment ce copilul a ajuns să-i semene la caracter şi valoare. Bun, erau amândoi idioţi, dar ce dovedeşte asta? 🙂

În anii următori, familia imperială s-a îmbogăţit şi cu alţi copii. Ecaterina era fericită. “Dumnezeu ştie de unde-i scoate!” a exclamat Petru la un banchet. 🙂

Surprinzător, relaţia dintre ţarul Petru al III-lea şi soţia sa Ecaterina n-a mai fost la fel de armonioasă. În 1762 lucrurile s-au precipitat, fiecare urmându-şi destinul. Ecaterinei i-a mers bine. Ea l-a detronat pe soţul său, l-a aruncat în închisoare şi s-a proclamat împărăteasă.

Cu Petru lucrurile au fost mai triste. La câteva zile după arestarea sa a murit subit în timp ce în preajma sa se găseau câţiva prieteni ai împărătesei. Ecaterina a anunţat că murise de colici renale, dar oamenii care s-au dus la înmormântare s-au întrebat de ce avea atunci un mare bandaj în jurul gâtului ?! 🙂

Istoria nu prea ştie ce să creadă despre viaţa de familie a Ecaterinei. Multă vorbărie inutilă a curs despre prietenii ei, în mare parte doar bârfe. Din nefericire, lumea e plină de oameni gata să gândească ce-i mai rău când văd un bărbat strecurându-se afară dintr-un dormitor străin în miez de noapte! 🙂

sursa: Will Cuppy, Biografii necenzurate ale unor oameni celebri, Editura Litera International, Bucureşti, 1999

Muzeul Ermitaj – O istorie

Potrivit opiniei generale, existenţa Muzeului Ermitaj se datorează lui Petru cel Mare, fapt adevărat însă doar în parte. Cu excepţia unor tablouri flamande, pe ţar nu îl interesau prea mult operele de artă, el fiind atras cu preponderenţă de obiectele rare, de curiozităţile naturale şi de ciudăţenile de orice fel.

Se povesteşte că reuşise să creeze un muzeu terifiant cu mumii, fetuşi diformi şi alte „delicii” de acest gen şi că îşi obliga supuşii să îl viziteze frecvent. A trebuit totuşi să organizeze un sistem de încurajare pe bază de votcă pentru a-i ajuta pe nefericiţi să-şi învingă dezgustul. 🙂

Din fericire, Pentru cel Mare era şi un mare admirator al obiectelor misterioase din aur care, frecvent, ieşeau la suprafaţa vălurită a stepelor. El nu putea şti, însă acelea erau miticele podoabe pe care sciţii şi sarmaţii le îngropaseră odată cu morţii lor şi care, în zilele noastre, reprezintă unul dintre punctele de interes ale Marelui Ermitaj.

Însă adevărata autoare a înfiinţării muzeului a fost Ecaterina cea Mare, la mijlocul secolului al XVIII-lea. În 1764, lângă Palatul de Iarnă din Sankt Petersbug , ţarina porunceşte să i se construiască o reşedinţă retrasă, pentru recreere sau, altfel spus, un „Ermitaj„, în care să stea liniştită, înconjurată de câţiva prieteni şi admirând tablourile pe care le cumpăra  de pe piaţa europeană. Ecaterina nu se pricepea prea mult la pictură, dar îi placea enorm să achiziţioneze tablouri: „Sunt doar o lacomă, nu o cunoscătoare„, spunea despre sine.

Ecaterina se retrăgea cu plăcere la Ermitaj („Mă duc să admir operele, eu şi şoarecii„), în compania unor prieteni apropriaţi, care erau supuşi unor reguli cel puţin bizare: pentru a pătrunde aici trebuiau să renunţe la sabie şi pălărie, precum şi la rang sau la dreptul de întâietate;  se impunea atenţie maximă pentru a nu rupe ceva, se vorbea doar în şoaptă şi nu era încuviinţat căscatul. Cine nu se supunea acestor reguli era obligat să bea … apă, o adevarată jignire pentru un rus. 🙂

Aceste reguli – mai puţin pedeapsa – sunt valabile şi astăzi.

Trebuie spus însă că, de atunci, Ermitajul s-a dezvoltat fără măsură: aripa cea mică pe care şi-o dorise Ecaterina s-a mărit de cinci ori, iar numele de Ermitaj s-a extins la toate cele cinci clădiri care îl compun azi.

La etajul principal se aflau reşedinţa familiei ţarului, pe de o parte, şi pinacoteca dedicată artei antice, pe de alta.

La parter se află antichităţile greceşti, romane şi renumitele obiecte de aur, iar la etajul al treilea celebrii impresionişti şi postimpresionişti din colecţiile Shukin şi Morozov, naţionalizate după revoluţia bolşevică.

Istoria a lovit dur magnificele colecţii ale ţarilor. Stalin le-a vândut americanilor, pe ascuns, unele capodopere impresioniste pentru a cumpăra tractoare. Funcţionarii muzeului au privit cu groază aceste pierderi, dar au găsit o soluţie salvatoare: vânzarea antichităţilor georgiene. De origine georgiană, Stalin a fost atins în punctul sensibil şi, prin urmare, a ordonat să nu se mai vândă nimic.

În timpul asediului nazist al oraşului Leningrad, toate tablourile de la Ermitaj au fost adăpostite în afara clădirilor, fără ca activitatea muzeului să înceteze: ghizii purtau elevii prin faţa ramelor goale, continuând să le prezinte tablourile ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dovedind astfel că arta putea încuraja şi ajuta la depăşirea ororilor războiului.