Se scurseră trei ani. Şi, din nou, lumea romană era disputată între doi rivali: Octavianus și Antonius, unul nepotul și fiul adoptiv al lui Caesar, celălalt, locotenentul lui. Când acesta din urmă se îndreptă spre țărmurile Africii, Cleopatra, care avea acum 28 ani, se gândi la Cezarion, fiul ei și al lui Caesar, căruia urma să-i revină Egiptul și, poate, chiar Imperiul roman. Oare Antonius i-ar putea împlini visul ? Cleopatra se decise să iasă în întâmpinarea lui.
La bordul unei galere romane fu organizat un ospăț în cinstea ei, la care regina răspunse printr-un banchet pe corabia sa cu pânze purpurii, cu vâslele încrustate în argint și pupa în formă de cap de elefant, cu frumoase sclave grecoaice şi negri atletici din Nubia. Farmecul ei, mâncărurile alese și vinurile fine sfârşiră prin a-l subjuga de-a binelea pe Antonius. „Așa de mult l-a fermecat Cleopatra pe Antonius – spune Plutarh – încât s-a lăsat dus de ea în Alexandria“. Se instală deci și el în palatul Lochias, devenind pentru curte și pentru preoți soțul reginei și declarând că dăruiește copiilor ei Libia, Siria, Fenicia, Cilicia, Armenia şi Parția (pe care, de altfel n-o cucerise încă).
Apoi acest nou fiu al lui Amon-Ra se dedică ospețelor și serbărilor. El adună în jurul lui un fel de academie, nu de savanți, retori și filozof, ci de experți în arta de a bea și a mânca. Noapte de noapte, culcat pe un așternut de petale de trandafir, sub o ploaie de flori și de parfumuri, fostul locotenent al lui Caesar bea și mânca, în timp ce în jurul lui evoluau dansatoare, sângerau gladiatori, asudau jongleri. În zori, sub privirile consternate ale Cleopatrei, generalul roman era scos din încăpere beat mort.
Viața continuă în același mod, întreruptă doar de absențele lui Antonius, nevoit să se smulgă uneori desfătărilor de la Lochias, pentru a încerca să-l potolească pe neastâmpăratul Octavianus. Acesta avea ce să-i reproșeze. Nu-și repudiase Antonius soția, pe sora lui Octavianus? Prin căsătoria lui cu Cleopatra, nevalabilă din punctul de vedere al dreptului roman, nu sfida el oare opinia publică? Iar testamentul lui (publicat din inițiativa lui Octavianus), prin care cerea să fie înmormântat la Alexandria, nu însemna oare că Antonius încetase de a fi un „adevărat roman“?
Toamna anului 31 î.Hr. Unul din cei doi rivali, Antonius sau Octavianus, trebuia să părăsească scena lumii. Cele două flote se întâlniră în fața promontoriului de la Actium. Flota egipteană, în frunte cu Cleopatra, se alăturase corăbiilor lui Antonius.
De la bordul triremei sale de comandant, Antonius ordonă ieșirea navelor în larg. Avu loc o bătălie crâncenă (la 2 septembrie 31 î.Hr.), din care Octavianus ieși victorios. Cleopatra, urmată de Antonius, părăsiră locul luptei, fugind în Egipt. Abandonându-și soldații, flota, averea și onoarea, „uitând de toți, trădând și părăsind pe cei care luptau și mureau pentru el – scrie Plutarh despre fuga lui Antonius – el s-a îmbarcat pe o pentiremă (navă cu vâslașii așezați în șiruri de câte cinci, spre deosebire de triremă, unde șirul era de câte trei) și a urmat pe aceea care acum se prăpădea pe sine și pe el“.
Temându-se de mânia lui Octavianus, Cleopatra îl trimise pe Cezarion în interiorul țării. Dar învingătorul de la Actium nu se grăbi să debarce în Egipt. Abia în vara anului 30 î.Hr, curierii aduseră vestea că Octavianus, în fruntea armatei sale, trecuse hotarele regatului.
Antonius și Cleopatra se sinuciseră. Egiptul, ultimul stat elenistic independent, deveni o provincie romană. Iar cel care urma să fie Ptolemeu XVI fu căutat, din ordinul lui Octavianus, și ucis. Așa se sfârși dinastia Ptolemeilor.
sursa: Elena Rădulescu, Dramele din palatul Lochias în Magazin istoric, Anul VI, nr.5 (62), mai 1972
ISTORII REGĂSITE 