Mic provincial dezrădăcinat, sărac, exaltat și nervos, fiu al lipsurilor, Emile Zola se lupta la Paris cu frigul dormind. Soba era goală. A trebuit să renunțe la abonamentul de la cabinetul de lectură. Nu mai scrie.
Într-o zi, în piața Panteonului, Emile își scoate haina și o duce la muntele de pietate. În cămașă și jiletcă, aleargă, alunecă pe apele înghețate ale unei rigole, cade, sângerează, se ridică, plângând din cauza frigului, și se refugiază în pat. Nu mai iese din cameră, trei, patru zile ronțăind coltuce de pâine, învelindu-se cu pături.
La sfârșitul lunii decembrie din anul 1861, un prieten de-al tatălui său, domnul Boudet, membru al Academiei de medicină, îl vede pe Emile cum vine, plin de zăpadă, slab și gălbejit. Domnul Boudet a intervenit pentru Emile ca să intre la Hachette. Dar trebuie să mai aibă răbdare câteva săptămâni. Emile face un gest elocvent de adâncă mâhnire. Atunci, cum pleca, domnul Boudet îl oprește, apucându-l de braț.
– Așteaptă, dragul meu. Eu… Am nevoie de cineva care să depună cărțile mele de vizită pentru Anul nou. Ai putea să-mi faci dumneata acest serviciu?
Academicianul îi întinde un ludovic.
Zola depune șaizeci și una de cărți de vizită, în decorul fantastic al Parisului de iarnă. Pătrunde în chip de curier acasă la Taine, Edmond About, la Theophile Gautier. La Octave Feuillet, bucătăreasa îl servește cu un pahar de vin roșu. Intră în literatură pe scara de serviciu. Dar are ce mânca.
sursa: Armand Lanoux, Bună ziua, domnule Zola, trad.: Ileana Șoldea, București, Univers, 1982
ISTORII REGĂSITE 