Arhive etichetă: Emile Zola

O anecdotă cu Émile Zola și Cezanne

zola si cezanneElevul Émile Zola făcea parte din fanfara colegiului, unde cânta la clarinet. Fals. Paul Cézanne, prietenul său, la trompeta cu pistoane. Fals.

Împreună cu Cézanne, Zola cânta serenade la “două domnișorele”. Una din ele avea un papagal. Acesta se supăra. Părinții, exasperați de cacofonia instrumentelor și a păsării, au turnat apă în capul adoratorilor melodioși.

“Pe vremea aceea, avea să mărturisească Zola, nu prea aveam ureche muzicală”. O modestie insuficientă. 🙂

Continuă citirea →

Din culisele istoriei. Emile Zola sau Cum se intră în literatură pe scara de serviciu

Émile_Zola_by_CarjatMic provincial dezrădăcinat, sărac, exaltat și nervos, fiu al lipsurilor, Emile Zola se lupta la Paris cu frigul dormind. Soba era goală. A trebuit să renunțe la abonamentul de la cabinetul de lectură. Nu mai scrie.

Într-o zi, în piața Panteonului, Emile își scoate haina și o duce la muntele de pietate. În cămașă și jiletcă, aleargă, alunecă pe apele înghețate ale unei rigole, cade, sângerează, se ridică, plângând din cauza frigului, și se refugiază în pat. Nu mai iese din cameră, trei, patru zile ronțăind coltuce de pâine, învelindu-se cu pături.

La sfârșitul lunii decembrie din anul 1861, un prieten de-al tatălui său, domnul Boudet, membru al Academiei de medicină, îl vede pe Emile cum vine, plin de zăpadă, slab și gălbejit. Domnul Boudet a intervenit pentru Emile ca să intre la Hachette. Dar trebuie să mai aibă răbdare câteva săptămâni. Emile face un gest elocvent de adâncă mâhnire. Atunci, cum pleca, domnul Boudet îl oprește, apucându-l de braț.

Continuă citirea →

Zola îndrăgostit

Emile Zola si Jeanne

„Era fermecătoare, cu trupul ei înalt şi subţire, cu picioarele lungi ca nişte fusuri, cu bustul ei plăpând şi energic, cu sânii rotunzi, cu gâtul rotund bine înfipt, cu braţele mlădioase. Avea mult farmec, un trup suplu şi viguros. Şi mai ales o piele strălucitoare, ca o mătase albă şi fină, drăguţă, adorabilă.”

În primăvara anului 1888, Emile Zola lucrează la Medan. I-a crescut burta. Gâfâie la cel mai mic efort. Uneori aţipeşte pe hârtie.

În camera cu albituri a doamnei Zola, cântă o voce foarte tânără. Uneori stă şi-o ascultă. Zâmbeşte. Apoi zâmbetul dispare. Zola se vede mai bine decât într-o oglindă. „Sunt săptămâni, chiar luni, când sufletul mi-e cuprins de vijelie, o vijelie de dorinţe şi regrete.” Jocurile s-au făcut. Se va îngrăşa mai tare, până ce va crăpa, lângă Alexandrine şi câinii săi. Cu fruntea dezgolită, ridată de-a curmezişul, încreţită, cu privirea obosită şi plictisită, îmbătrâneşte urât. O fotografie ni-l înfăţişează în cămaşă de noapte, umflat, diform, cu lornionul de aur atârnându-i lamentabil la capătul şnurului.

Peste un an şi jumătate, obiectivul fotografic prindea un bărbat întinerit cu vreo zece ani, care-şi mai tăiase din barbă, cu un barbişon cuceritor, al cărui pântec dispăruse, purtând nişte costume bine croite, cu mănuşi de culoare deschisă şi umbrelă elegantă. Mai dispăruse şi din chelie, din cauza pieptănăturii, cu tot părul dat pe spate. În perioada când a fost cel mai gras, scriitorul avusese 100 de kilograme, măsurând 114 centimetri peste burtă. S-a pus pe slăbit. Scăderea a fost vertinginoasă. S-a stabilit spre 75 de kilograme.

Care a fost cauza acestei transformări neaşteptate? Zola era îndrăgostit! Prietenii au fost uluiţi să-l vadă plimbându-se foarte sprinten pe Champs-Elysees  cu o femeie înaltă cu părul negru ondulat, aranjat cochet într-un coc, cu mijloc subţire, cu mers elastic, cu ochi de gazelă, cu obraji rotunzi, cu ţinută decentă, senzuală şi visătoare. Într-o zi au fost văzuţi pe bicicluri. Ea pedala la marginea trotuarului; el, galant, cu capul sus,  o apăra de primejdiile circulaţiei.

Continuă citirea →

Emile Zola – Nota zero la literatură

elev plictisit

La liceul Saint-Louis din Paris, Emile Zola se dovedise un leneş. Nu făcea absolut nimic; nu-şi făcea temele, nu învăţa lecţiile. În cele din urmă, inspirat de dragostea mamei sale, Zola a făcut eforturi să se pregătească pentru bacalaureat. A dat examenul scris la Sorbona, a prezentat o teză mediocră şi, convins că n-a făcut nimic, numai aşa, într-o doară, se duce să vadă listele cu cei admişi, ca să se găsească, uimit, pe locul al doilea.

La oral, a răspuns corect la ştiinţe şi la matematică. Acestea sunt materiile la care se simte „tare” viitorul scriitor. Ultimul profesor care-l examinează se supără fiindcă Zola situează moartea lui Carol cel Mare pe timpul lui Francisc I! Apoi mai este şi povestea cu La Fontaine. Nu ştim ce poveşteşte Emile, dar profesorul de literatură îi acordă nota „zero”! Zola e condamnat. Va rămâne fără bacalaureat.

sursa: Armand Lanoux, Bună ziua, domnule Zola, Bucureşti, Editura Univers, 1982, pag.51