Povestea sării (I) Originea salariului

Cum a evoluat hrana omului? Încercând să răspundă acestei întrebări, specialistul american Waverley Root ajunge la concluzia că au existat ceea ce el numeşte „două revoluţii gastronomice“ care au avut loc pe trepte istorice diferite. Prima mare transformare a constat în folosirea focului pentru a fierbe sau frige mincarea; cea de-a doua a format-o condimentarea alimentelor cu ajutorul sării.

Originea salariului

Perioada în care a apărut „sarea în bucate“ aparţine neoliticului. Omul de atunci nu avea, bineînţeles, nici cea mai mică idee despre faptul că organismul său are nevoie de o cantitate constantă de sare, care se menţine în jurul cifrei de 7-8 grame pentru o înălţime şi o greutate medie. Dar la un moment dat, modificarea regimului alimentar a diminuat aportul de clorură de sodiu, tulburând astfel echilibrul salin al corpului. De lucrul acesta şi-a dat seama instinctiv, aşa cum îşi dau seama animalele.

Modificarea regimului alimentar la care ne-am referit mai sus a fost determinată de doi factori: reducerea proporţiei de vânat în cadrul hranei şi inventarea veselei în care carnea putea fi fiartă. Sursa de sare a omului o formau animalele ucise de el, animale care la rândul lor se „serveau“ din blocurile de CLNa găsite în natură. Prin frigerea cărnii într-o ţepuşă deasupra jeratecului, sau prin coacerea ei într-o groapă căptuşită cu pietre fierbinţi, nu se pierdea nimic din conţinutul său în sare. Fierberea, însă, ducea la eliminarea parţială a acesteia, de unde şi nevoia de a si-o procura în mod special şi de a o adăuga meniului.

Încă în epoca de bronz, sarea devenise o importantă sursă de avuţie. Regiunea Hallstatt din Austria a împrumutat numele său unei înfloritoare culturi preistorice, care a apărut şi s-a dezvoltat în cadrul unei mari aşezări umane din apropierea unor mine de sare. Rămăşiţele lor sunt şi astăzi vizibile în vecinătatea Salzburgului, oraş a cărui denumire înseamnă, în traducere, Târgul Sării.

Într-o epocă în care zeii erau omniprezenţi, nu este de mirare că un produs atât de necesar avea implicaţii religioase. Vechii arieni considerau sarea cu atât mai sfântă, cu cât le servea nu numai ca hrană, ci şi pentru a întârzia procesul de descompunere a cadavrelor. Romanii însă, care-şi incinerau mortii, au utilizat rădăcina termenului latin al sării (salis) pentru a desemna pe Salus, zeul sănătăţii. De la el au rămas, în multe limbi, cuvinte ca salut (iniţial, o urare de sănătate), salutar şi chiar salvare. Ceea ce se ştie mai puţin este că tot de la sare se trage şi cuvântul salar. În raţia alocată fiecărui soldat din legiunile romane, intra şi o anumită cantitate de sare. Uneori, însă, soldaţii primeau, în locul săculeţului cu pulbere albă, o sumă de bani – salarium – cu care să-şi cumpere ei înşişi indispensabilul condiment.

Printre popoarele semitice, cineva care îşi împărţea sarea cu semenul său se unea cu el printr-o legătură sacră; la arabi, gazda care oferea oaspetelui pâine şi sare îi garanta, implicit, ocrotirea vieţii şi avutului său.

Partea a doua AICI

---

sursa: Waverley Root, Mică şi incompletă poveste a sării, în Magazin istoric, Anul VI, Nr. 1 (58), ianuarie 1972