Boieri mari si mici in istoria romanilor

Marii boieri

Ei sunt, de la începuturi, tovarăşii domnului în toate „trebile ţării”, şi la război şi la cârma statului în vreme de pace. Printre ei îşi alege domnul dregătorii, echivalentul miniştrilor de azi, care fac parte dintr-un sfat (cuvânt slav, înrudit cu modernul soviet!). Numele pe care le poartă dregătoriile sunt mai toate de origine bizantină, dar trecute de cele mai multe ori prin intermediar bulgar. Uneori se regăseşte aproape neschimbată forma veche latină, de pildă pentru comis (lat. comes, care a dat în ierarhia feudală apuseană pe comite sau conte), sau vistierul (de la vestiarius, cel ce ţine cheia garderobei domneşti unde se află şi tezaurul ţării, vistieria); spătarul (de la spată sau spadă), comandantul oastei; logofătul, echivalentul unui cancelar la apuseni, vine de la numele unui mare dregător bizantin, logothelis, literal: păstrătorul legilor. Un singur titlu pare a fi o creaţie locală, românească: vornic, personaj de prim rang, în termeni moderni ministru de interne şi ministru al justiţiei. Numele slavon dvornic (de la dvor, palat) pare a fi fost calchiat după titlul înaltului slujitor de la Curtea ungară denumit palatinus.

Mai era paharnicul, care gusta vinul din paharul lui Vodă, ca să se asigure că nu e otrăvit! Stolnicul, însărcinat cu masa domnului; postelnicul, cu legăturile cu străinii. Mai existau mulţi alţii, de ranguri inferioare, între care de reţinut e pârcălabul, comandant de cetate la graniţă, al cărui nume venea, prin intermediar unguresc, din nemţeşte, Burggraf, comite al burgului sau cetăţii.

Am păstrat pentru sfârşit gradul cel mai înalt la boierii Ţării Româneşti, Marele Ban al Craiovei, fiindcă n-a fost înfiinţat chiar de la întemeierea ţării, ci abia în veacul al XVlea, dar e de observat că s-a păstrat titlul pe care-l dăduseră regii unguri banului de Severin, şi pe care-l purta şi locţiitorul regelui în Croaţia (vă reamintesc că „ban”ul era o moştenire de la avari).

Din veacul al XV-lea, în Muntenia, primele ranguri se înşirau astfel: mare ban, mare vornic, mare logofăt, mare spătar, în Moldova, ordinea era diferită: nu exista mare ban (banul a fost, mai târziu, un dregător de rang mic), primul în sfat era logofătul, iar căpeteniei oştirii nu-i zicea spătar, ci hatman — termen pe care-l preluaseră polonezii şi cazacii de la nemţi (Hauptmanri). Vornicii erau doi: de Ţara de Sus şi de Ţara de Jos, reminiscenţă a progresiunii noului stat format de Drăgoşeşti, apoi de Bogdăneşti în nord-vestul ţinutului, pe văile Şiretului inferior şi Moldovei, şi extins treptat şi asupra micilor formaţiuni politice din sud, din regiunea Bîrladului de pildă. Şi în Ţara Românească a dăinuit multă vreme amintirea celor trei principale regiuni din care se constituise voievodatul lui Basarab: regiunea centrală din jurul Argeşului, Oltenia conştientă de fosta ei autonomie, şi cele trei judeţe de la răsărit, Buzău, Rîmnicul Sărat şi Brăila, mai legate de regatul ungar prin interesele lor comerciale de la Dunăre.

Am înşirat câteva nume de dregători, dar trebuie reamintit ceea ce menţionasem când am pomenit de jurământul de credinţă către regele Poloniei: la începuturile ţărilor noastre, nu dregătoria îl făcea pe boier, ci invers, adică dintre boieri îşi alegea domnul dregătorii. Boierii erau marii stăpânitori de pământuri (moşii), de pe care puteau recruta cete de luptători. De-abia mai târziu, prin secolul XVII, a început confuzia între dregătorie şi boierie, pentru ca echivalenţa să fie chiar instituţionalizată sub regimul fanariot — mult după epoca medievală.

Marii boieri erau aşadar foarte puţini la număr, şi, cu toate că existau între ei rivalităţi şi crunte duşmănii, ei au format veacuri de-a rândul o clasă destul de solidară, care a încercat tot timpul să limiteze autoritatea voievodului şi să împartă puterea cu el.

Despre felul cum s-a născut această clasă privilegiată s-au dus lungi discuţii în istoriografia noastră, de mai bine de o sută de ani. Părerea mea, bazată pe contextul istoric, pe vocabularul „conducerii” ţării (voievod, cneaz, ban, jupan, viteaz, voinic, boier etc.), ca şi pe numele proprii (onomastice) ale primilor voievozi şi boieri pomeniţi în documente, e că această clasă, care a început probabil să se formeze chiar în timpul dominaţiei primului tarat bulgar (secolele IX-X), a fost la începuturi predominant slavă; că i s-a adăugat ulterior un însemnat aport turanic (pecenego-cuman), şi de-abia după totala fuziune a comunităţilor valahe şi slave s-ar fi integrat în acest grup din ce în ce mai multe elemente provenite dintre juzii valahi. Apoi, în epoca voievodatelor, desigur că, pe măsură ce se primenea această categorie socială, elementul valah, numeric precumpănitor, trebuie să fi devenit, fatalmente, predominant.

Originea slavă a vechii boierimi trebuie să fi marcat însă multă vreme această clasă pe plan cultural. Altfel nu s-ar înţelege cum de a putut circula timp de veacuri o literatură numai în limba slavonă, fără să mai vorbim de liturghie şi de limba de cancelarie — oare numai pentru câţiva popi şi diaci? Toată boierimea, mare şi mică, trebuie că mai înţelegea slavona până târziu. Avem dovezi documentare că Ştefan cel Mare şi Neagoe Basarab o mai vorbeau. Aşa s-a întâmplat şi în Occident cu altă limbă moartă, latina, pe care o mânuiau mai mult sau mai puţin toţi clericii şi toţi oamenii mai învăţaţi.

Iată un alt exemplu eventual (repet, eventual, nu sigur): unul dintre fiii lui Mircea cel Bătrân, Radu, frate mai mare al lui Vlad Dracul, şi care a domnit înaintea acestuia, a rămas cunoscut cu porecla Radu Prasnaglava. Îl văd tradus în toate cărţile noastre de istorie: Radu cel Pleşuv, sau Radu cel Chel. Cred că e o eroare de traducere datorată faptului că în română „gol” înseamnă şi descoperit pe din afară (capul gol) şi deşert înăuntru (o oală goală). Or, în limbile slave, pentru cap gol pe din afară există termeni înrudiţi cu termenii români pleşuv sau pleşu, dar prasno înseamnă numai gol pe dinăuntru! în sârbă există chiar termenul prasnoglavac pentru a vorbi de… prostul satului! Deci porecla Prasnoglava dată domnitorului nostru n-ar fi însemnat nicidecum Radu cel Pleşuv, ci Radu Prostul! E de neînchipuit ca doar nişte scribi de cancelarie să fi îndrăznit să insulte astfel un „os de domn”, chiar detronat. O asemenea poreclă nu i-a putut fi dată decât de boierii mari, continuând a se considera oarecum pe aceeaşi treaptă socială cu familia domnitoare şi mânuind încă curent limba slavonă. De altfel, şi porecla nepotului său Radu, zis „Cel Frumos” (fratele lui Vlad Ţepeş), tot o poreclă cu iz ironic a fost, pentru că-i plăcuse, pe când era tânăr ostatic în Turcia, sultanului Mehmed al IIl-ea! Povestea e relatată, cu amănunte, în cronica grecească a lui Laonic Chalcocondilas.

O ultimă dovadă că slavona trebuie să fi fost înţeleasă de boierime şi de o pătură cultă a clerului, poate şi a negustorimii, până şi la începutul veacului al XVIIlea, e faptul că învăţatul boier Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab, când traduce din latineşte Imitatio Christi, cea mai populară lucrare mistică din Occident, nu o traduce în română, ci în slavonă. S-o fi făcut oare numai pentru câţiva popi şi câţiva diaci? Clasa boierească, cu toate împrospătările de trei-patru sute de ani, trebuie să fi continuat a mânui slavona ca limbă de cultură şi poate si ca limbă de distincţie socială, aşa cum se va întâmpla, în secolul XVIII, cu greaca, iar în secolele XIX-XX cu franceza.

Boierii mici

Cine urma în ierarhia statului după marii boieri? În hrisoave, Vodă se adresează întotdeauna „boierilor mei mari şi mici”. Exista deci o categorie întreagă de boieri mai mici, care aveau şi ei moşii şi se bucurau de anumite privilegii în schimbul serviciului în oştire sau la Curte. Dacă — aşa cum am văzut — primul „Mare Voievod” a găsit, gata constituită, o categorie socială de posesori de pământ şi de şerbi, de îndată ce şi-a consolidat autoritatea a încercat să lărgească această clasă cu oameni credincioşi lui, sau care se remarcaseră prin vitejie în război. Aceasta se făcea dăruindu-le pământ în regiuni încă pustii sau slab populate, ori pământ confiscat de la alt boier, considerat nevrednic sau trădător (se zicea „hain”). Foarte repede s-a stabilit un obicei (o cutumă), a cărui origine istorică nu s-a lămurit deplin, după care voievodul avea asupra pământului întregii ţări un fel de drept superior de proprietate, juriştii vorbesc de dominium eminens. Aceasta îi dădea dreptul să atribuie cui voia pământurile vacante sau nelucrate, să moştenească pământurile sau casele rămase de pe urma unui posesor mort fără moştenitori, în fine, cum am spus, să confişte bunurile unui boier hain.

Acest drept recunoscut voievodului reprezenta pentru el un puternic mijloc de presiune asupra boierilor, mari şi mici, şi a fost sursa unei continue înnoiri a clasei boiereşti. Singura limitare a arbitrariului voievodului o reprezenta riscul de răzvrătire a partidelor de mari boieri, fie că aceştia luau armele împotriva domnului în scaun, fie că intrigau împotriva lui la Constantinopol, fie că se refugiau în Ungaria sau în Polonia, de unde se puteau întoarce cu ajutor împotriva lui.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri