Această rubrică cuprinde armele cele mai moderne.
În 1941, ruşii îi surprind pe gemani cu primele rachete, numite Katiuşa, care loveau ţinte aflate la 9000 de metri. Cum aceste proiectile nu provoacă nici cel mai mic recul la plecare, erau lansate de afeturi foarte uşoare, cu un număr mare de guri de foc („orgile lui Stalin”) ce permiteau lansarea a 24 de proiectile simultan.
În 1942, infanteria foloseşte rachete cu încărcătură cumulativă, împotriva tancurilor. Lansatorul lor era o singură ţeavă, cărată de un infanterist şi căreia americanii i-au dat numele de bazooka (de la acela al unui instrument muzical cu aceeaşi formă).
În 1944, germanii fac senzaţie lansând – tardiv pentru ei – două arme noi, desemnate prin initiala V, de la cuvântul Vergeltungswaffe (armă de represalii) cărora li se va spune în epocă bombe zburătoare.
Prima, numită V 1, era un mic avion de 8 metri, în greutate de 5 tone, fără pilot. Era catapultat de pe rampă, cu viteza de 150 km\h, apoi, propulsat de un pulsoreactor, zbura ghidat de un giropilot, cu 560 km\h, transportând o încărcătură de 500 kg la o distanţă de 3000 km. Prea lent, zburând la înălţime mică, V 1 a fost combătut eficient de artilerie şi de avioanele de vânătoare: din 100 de aparate lansate, 80 sunt doborâte.
Nu acelaşi lucru se va întâmpla cu V 2, racheta controlată prin radio, care se înălţa la 100 km, după care, înclinându-se, se îndreapta în picaj balistic, cu motorul oprit, asupra obiectivului, pe care îl atingea cu o viteză de 3500 km\h; sosirea ei nu putea fi prevăzută (având viteza mai mare decât sunetul) şi nici nu putea fi doborâtă de avioane de vânătoare.
Derivate din V2, rachete din ce în ce mai sofisticate au apărut după război. Mai întâi ruşii, apoi americanii au construit rachete sol-sol, capabile să traverseze oceanul, erau desemnate prin sigla I.C.B.M., „rachetă balistică intercontinentală” (limba engleză); au fost concepute pentru forţele armate şi au permis declanşarea cercetării spaţiale. Rachetele balistice puteau fi echipate cu MIRV (Multiple Independently Targetable Reentry Vehicle): lansatorul putea transporta mai multe încărcături explozive, fiecare ghidată spre o altă ţintă.
La sfârşitul anilor `60 apar rachetele de croazieră, care puteau străbate distanţe foarte mari şi aveau o precizie deosebită (“Tomahawk” americană şi „Apache” franceză). Rachetele de croazieră puteau fi lansate din avion, submarin, navă de suprafaţă ori vehicul terestru, zburau la altitudine foarte mică (câteva zeci de metri) şi erau greu detectabile prin radar. Au o precizie de ordinul a câteva zeci de metri, pentru un obiectiv situat la mai multe mii de kilometri de punctul de lansare. Un calculator de bord, conectat cu un altimetru, asigura ghidajul rachetei; calculatorul deţine, sub formă numerică, cartografia zonei ce trebuie survolată şi compară informaţiile date de altimetru cu cele de pe hartă; el stabileşte astfel poziţia exactă a rachetei şi, dacă e cazul, dă ordinele de corectare a traiectoriei.
ISTORII REGĂSITE 