Viaţa lui Cehov (II)

După ce a contribuit, atât ca medic, cât şi ca administrator medical, la ameliorarea consecinţelor foametei cumplite din 1891-1892, Cehov a cumpărat o moşie în satul Melihovo, la cca 80 km sud de Moscova. Aceasta a fost reşedinţa sa cca şase ani şi, în acelaşi timp, un adăpost pentru vârstnicii săi părinţi şi pentru sora lui Maria, care se îngrijea de gospodărirea casei şi care nu se măritase special pentru a-şi putea îngriji fratele.

Perioada Melihovo a fost cea mai fertilă din viaţa lui Cehov în domeniul prozei scurte, pentru că acum compune Zvăpăiata (Poprîgunia), Vecinii (Sosedi, 1892), Povestea unui necunoscut (Rasskaz neizvestnogo celoveka, 1893), Călugărul negru (Cernîi monah, 1894), Omorul (Ubiistvo) şi Ariadna (1895), între multe alte capodopere. Viaţa rurală devine una dintre temele principale ale scrierilor sale, îndeosebi în Ţăranii (Mujiki, 1897). Fără vreo intrigă spectaculoasă, această secvenţă de schiţe excepţional redactate a provocat în Rusia un scandal mai mare decât orice alt text al autorului, în parte datorită refuzului său de a se supune convenţiei conform căreia scriitorii prezentau, în mod normal, ţărănimea rusă într-o lumină sentimentală şi edulcorată.

Continuând să creeze numeroase portrete ale intelectualilor vremii, Cehov a descris lumea negustorilor şi a fabricanţilor în texte precum Împărăţia femeilor (Babie ţarstvo, 1894) şi Trei ani (Tri goda, 1895). Aşa cum s-a remarcat de multe ori, opera sa oferă o panoramă a Rusiei vremii, şi încă atât de exactă încât poate fi folosită chiar ca sursă pentru cercetări sociologice.

În unele povestiri din perioada Melihovo, Cehov a atacat implicit învăţăturile lui Lev Tolstoi, celebru romancier şi gânditor şi respectat contemporan mai vârstnic. El însuşi fost cândva (la sfârşitul anilor 1880) discipol ezitant al vieţii simple propovăduite de Tolstoi şi al neîmpotrivirii la rău, Cehov respinsese între timp aceste doctrine. Noua sa viziune asupra vieţii răzbate într-o povestire de o elocvenţă aparte: Salonul nr. 6 (Paiaţa nomer 6,1892), în care un medic mai în vârstă îşi manifestă neîmpotrivirea la rău, refuzând să amelioreze situaţia jalnică a pacienţilor cu tulburări mentale internaţi în salonul din subordinea sa, dar sfârşeşte prin a fi el însuşi internat ca pacient ca urmare a maşinaţiunilor unui subaltern. În Viaţa mea (Moia jizn, 1896), tânărul erou, fiu al unui arhitect provincial, sfidează cu încăpăţânare convenţiile clasei de mijloc, devenind zugrav şi cultivând o viaţă simplă tolstoiană, pe care Cehov o înfăţişează drept greşit înţeleasă. Într-un grup de povestiri ulterioare legate între ele, Omul în carapace (Celovek v futleare), Agrişe (Krîjovnik) şi Despre iubire (O liubvi, 1898), Cehov dezvoltă tema, construind diferite personaje care eşuează în mod similar să-şi folosească întregul potenţial. Aşa cum se vede din aceste pledoarii pentru libertatea persoanei, povestirile lui Cehov conţin adesea un soi de morală implicită, deşi autorul lor nu şi-a elaborat niciodată vreo doctrină etică sau filozofică.

Pescăruşul (Ceaika) este singura operă dramatică a lui Cehov datată cu precizie în perioada Melihovo. La premiera din 17 octombrie 1896 (stil vechi), această dramă în patru acte, greşit subintitulată „comedie”, a fost prost primită, practic fluierată. Profund afectat, autorul a părăsit sala în al doilea act, după una dintre cele mai traumatizante experienţe ale vieţii sale, jurând să nu mai scrie niciodată pentru scenă. Doi ani mai târziu însă, piesa a fost resuscitată de nou-înfiinţatul Teatru de Artă din Moscova, unde s-a bucurat de un mare succes şi a restabilit reputaţia de dramaturg a lui Cehov. Pescăruşul este un studiu al conflictului dintre generaţii, reprezentate de două actriţe şi doi scriitori, în care unele detalii i-au fost sugerate autorului de episoade din vieţile prietenilor săi.

Perioada Ialta: 1899-1904

În martie 1897, Cehov suferise o hemoragie pulmonară provocată de tuberculoză, ale cărei simptome se făcuseră simţite mult mai devreme. Silit să se recunoască pe jumătate invalid, scriitorul a vândut moşia de la Melihovo şi şi-a construit o vilă la Ialta, staţiunea de coastă din Crimeea. De atunci, el şi-a petrecut mare parte din ierni în Ialta sau pe Riviera franceză, rupt de viaţa intelectuală a Moscovei şi Petersburgului, lucru cu atât mai frustrant cu cât piesele lui începeau să atragă serios atenţia lumii literare. În plus, Cehov s-a îndrăgostit de o tânără actriţă, Olga Knipper, care juca în piesele sale şi cu care s-a şi căsătorit în 1901; căsnicia aceasta a fost, probabil, singura poveste de dragoste profundă a vieţii sale. Dar, cum Knipper şi-a continuat cariera actoricească, au trăit separaţi în cea mai mare parte a lunilor de iarnă, iar căsnicia lor nu a produs urmaşi.

Niciodată administrator prea bun al averii sale, Cehov a încercat în 1899 să-şi pună ordine în afacerile literare vânzând drepturile de editare ale scrierilor produse deja, mai puţin piesele, editorului A.F. Marx, pentru suma – nedrept de mică – de 75 000 de ruble. Între 1899 şi 1901, Marx a publicat prima ediţie cuprinzătoare a operei lui Cehov, în 10 volume, după ce autorul însuşi eliminase din ea multe dintre textele sale de tinereţe. Chiar şi aşa, această ediţie, retipărită în 1903 cu adăugiri, a fost nemulţumitoare în multe privinţe.

Perioada Ialta a marcat un declin în producţia de povestiri, dar o mai mare concentrare asupra scrierilor dramatice. Ultimele două piese ale lui Cehov – Trei surori (Tri sestrî, 1901) şi Livada de vişini (Vişniovîi sad, 1904) – au fost amândouă compuse pentru Teatrul de Artă din Moscova. Oricât de mult le era îndatorat Cehov celor doi fondatori ai teatrului, Vladimir Nemirovici-Dancenko şi Konstantin Stanislavski, el n-a fost mulţumit de repetiţiile şi reprezentaţiile la care a asistat. Afirmând, în mod repetat, că dramele sale târzii erau comedii, nu tragedii, Cehov a fost tot mai îngrijorat de insistenţa producătorilor asupra unei abordări grave, care accentua exagerat situaţiile – e drept, frecvente – când personajele tună şi fulgeră împotriva plictiselii şi a futilităţii propriei vieţi. În ciuda reputaţiei de inovator a lui Stanislavski, care a propus un stil natural, nondeclamator, pe scena până atunci dominată de histrionism a teatrului rus, producţiile sale nu au fost niciodată suficient de naturale şi de nondeclamatorii pentru Cehov, care îşi dorea ca piesele sale să fie jucate în cea mai uşoară notă cu putinţă. Şi, cu toate că textele sale de referinţă au intrat, de atunci, în repertoriul teatrelor din întreaga lume, e îndoielnic că dorinţa i-a fost îndeplinită altfel decât extrem de rar.

Şi totuşi, o solemnitate exagerată poate ruina, de pildă, Trei surori, o piesă în care Cehov înfăţişează aspiraţiile nostalgice ale unui trio de tinere femei din provincie. Dacă Livada de vişini fusese proclamată de autorul ei „o comedie, pe alocuri chiar o farsă”, această ultimă piesă trasează portretul expresiv al clasei moşiereşti ruse aflate în declin, cu personaje care rămân comice în ciuda caracterului lor profund tulburător. Trei surori a avut premiera la Moscova pe 17 ianuarie 1904 (stil vechi). La mai puţin de şase luni după aceea, Cehov murea de tuberculoză.

Deşi preţuit deja de publicul literar rus la vremea morţii sale, Cehov nu a devenit celebru pe plan internaţional decât după Primul Război Mondial, când traducerile au contribuit la popularizarea operei sale. Şi totuşi, stilul său evaziv, aparent stângaci – în care ceea ce rămâne nespus pare adesea mult mai important decât ceea ce e spus – i-a împiedicat pe criticii literari să facă o analiză eficientă a scrierilor sale, iar pe alţi scriitori să-l imite.

Abia la 40 de ani de la moartea sa, odată cu publicarea Operelor complete (Polnoe sóbrame socinenii i pisem) în 20 de volume (între 1944 şi 1951), Cehov a fost, în sfârşit, prezentat în limba rusă cu un profesionalism demn – deşi cu unele rezerve – de valoarea sa. Opt volume ale acestei ediţii cuprind corespondenţa scriitorului, estimată la câteva mii de scrisori. Excepţional de vivace şi de spirituale, ele contrazic convingerea – comună în timpul vieţii lui Cehov – că era un pesimist înrăit. Ca mostre ale artei epistolare ruse, scrisorile sale au fost socotite de istoricul literar D.S. Mirski de valoare aproape egală cu corespondenţa lui Aleksandr Puşkin. Deşi Cehov este, deocamdată, cunoscut în principal pentru piesele sale, opinia critică dă semne că ar începe să-i considere povestirile – îndeosebi pe cele scrise după 1888 – o izbândă artistică încă mai semnificativă şi mai originală.

Prima parte AICI

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 304-305