Pictorul Petre Iorgulescu-Yor – Personalităţi din Râmnicu Sărat

Între un Toulouse Lautrec şi Yor există, desigur, o diferenţă de valoare, dar şi o ciudată similitudine a destinelor. Chiar scenele de viaţă se aseamănă: părăsirea căminului părintesc, ruptura definitivă cu tatăl, închirierea unei mansarde în Montmartre, dispreţul pentru valorile mic-burgheze, izolarea de mediul natal. Căci Petre Iorgulescu s-a simţit, din primul moment, izolat în casa părinţilor din Râmnicu Sărat. A dispreţuit politicianismul tatălui, petrecerile din jur, demnităţile oficiale. Mai târziu îşi va da demisia din magistratură, fără să ezite, plecând la Paris.

Figură de boem, desprinsă parcă dintr-un roman de Henri Murger, va renunţa aici la toate binefacerile vieţii organizate şi se va dedica, cu patimă, picturii, lucrând zi şi noapte într-un atelier închiriat lângă piaţa Pigalle. Într-o agitaţie perpetuă, frecventează academiile de artă, expoziţiile, muzeele, în special Louvre şi Luxembourg, unde este primul la deschidere. Autodidact de talent, rătăceşte apoi, cu şevaletul sub braţ, până noaptea târziu, pe străzile marii metropole, în goană după motive şi peisaje noi. Evadează în Bretania, la Pontoise, ajungând până în Midi sau pe malurile însorite ale lacurilor italiene. Anual vine în ţară pentru a-şi deschide o expoziţie. Dar şi atunci este într-o permanentă agitaţie. Închiriază, în grabă, o sală, îşi aşază tablourile, apoi dispare, uitând de cunoştinţe şi prieteni. Ne vedeam totuşi, din când în când, în Bucureşti, la el acasă, în strada Atena nr. 6. O cameră răvăşită, cu desene, tablouri, cărţi de artă şi literatură. Acolo, fiecare tablou îşi avea istoria lui.

La Paris l-am întâlnit pentru prima oară la o expoziţie Van Gogh. În faţa tablourilor de la Arles, cu peisaje construite parcă din limbi de foc şi trepidaţii ale culorii, Yor se entuziasma ca un copil. Revedea un tablou de mai multe ori, până seara la închidere. Am discutat apoi despre expoziţiile sale din ţară. Era mulţumit de ecoul lor în public, de cronicile favorabile semnate de Şirato, Tonitza, Walter Cisek, Victor Ion Popa.

Am aflat câteva amănunte despre drama sa familială într-o discuţie purtată, peste câţiva ani, la braseria Florian, din celebra piaţă San Marco. Căderea serii peste lagune îl întrista până la lacrimi. „Între mine şi cei de acasă s-a deschis o prăpastie definitivă. Sunt ani de când nu l-am mai văzut pe tata. Nici la expoziţiile mele cu succes nu a vrut să vină… Credea că am să devin un om bogat, temut, un mare demnitar. Nu înţelegea că nimic nu mi se potriveşte din toate acestea… Mie mi-ajunge să devin un pictor adevărat… Doar mamei îi simt din când în când mângîierile. Ea a început să mă cunoască“.

L-am întâlnit apoi în 1928, la Nisa, în timpul carnavalului. Risipa de flori, de toalete, lumina orbitoare şi cântecele nu-l interesau. Privea absent. În faţa noastră, departe, se întindeau palmierii înalţi şi zvelţi, iahturi cochete pluteau în largul mării. Yor vorbea foarte încet, ca pentru sine. „Pe aici a trăit Panait Istrati. Se umerea cu aparatul de fotografiat aşa cum port eu şevaletul şi paleta… Doi aventurieri, izgoniţi din ţară de dorul de a şti şi zugrăvi lumea.. Panait Istrati nu şi-a cunoscut tatăl, eu am încetat să-l mai cunosc pe al meu.”

În 1931, Yor a organizat două expoziţii personale la Bucureşti, în jurul cărora aprecierile favorabile nu mai conteneau. Este remarcată originalitatea sa, bazată nu pe transpunerea emoţiei în efecte de lumină, ci pe variaţia tonurilor de culoare. Artistul folosea o tehnică înnoitoare pentru pictura noastră. Amatorii de artă îi achiziţionează tot mai multe lucrări, la fel ca şi muzeele. Treptat, Petre Iorgulescu-Yor intră în conştiinţa specialiştilor ca un artist de valoare. În schimb, omul devine tot mai izolat, mai trist, mai chinuit de gânduri şi căutări.

Întâmplător, în iarna anului 1939, l-am întâlnit la Cluj, unde venise să se interneze într-un sanatoriu. O ciudată stare de depresiune i se cuibărise în mişcări, în priviri, în cuvinte. Un semn al morţii apropiate? „Îmi pare rău, mi-a spus la despărţire, că nu mi-am notat niciodată unde se găsesc lucrările mele. Poate tu, ca prieten şi colecţionar, vei insista, cândva, să se organizeze o expoziţie cu o parte din truda mea. Aş fi poate mai liniştit…“ Ochii îi străluceau în acea combinaţie de culori, specifică pânzelor sale.

După câteva luni, într-o dimineaţă, criticul Blazian mi-a telefonat : „Yor s-a sinucis…“

*****

sursa: Octavian Moşescu, Vitralii, Ed. Litera, Bucureşti, 1971, pag. 33-36

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: