Camarila lui Alexandru Ioan Cuza

I se reproşa domnitorului Alexandru Ioan Cuza de către adversarii politici – şi din păcate acest reproş era în parte fundamentat – că se înconjurase de o „camarilă”, adică de o clică ce izbutise să-i câştige încrederea. Folosindu-se de aripa protectuare a domnitorului, „camarila” făcea trafic de influenţă şi se îmbogăţea, ceea ce a dus la dezamăgirea oamenilor de bună credinţă. În fruntea acestei „camarile” se găsea Cezar Librecht, directorul general al Poştelor şi Telegrafului, de origine belgian. Inteligent, abil şi curtean, Libreht a ştiut să se facă util domnitorului, ajungând să aibă o reală putere.

El fusese avansat de Cuza de la soldat la sublocotenent, fiind detaşat cu acest grad la Statul Major. O dată cu avansarea sa la gradul de maior, Libreht a fost numit în funcţia de adjunct domnesc. Influenţa câştigată de belgian a fost datorată în primul rând rapidităţii cu care îl informa pe domnitor, graţie reţelei telegrafice şi a relaţiilor personale. Prin reţeaua de subalterni şi prin legăturile sale personale, Libreht furniza domnitorului informaţii despre prefecţi, şefii de instituţii, miniştrii şi chiar despre primul ministru.

Există numeroase documente din arhiva personală a lui Cuza care s-au păstrat şi care demonstrează că Libreht nu se limita la a informa, ci, deseori, formula aprecieri ori sugera soluţii. Alteori intervenea în favoarea unor cunoscuţi, în schimbul unor comisioane, ceea ce însemna trafic de influenţă. Aşa se explică şi averea considerabilă pe care a reuşit să o dobândească în câţiva ani. O avere acumulată nu din salariu de funcţionar public, ci din câştiguri ilicit obţinute, folosind trecerea pe care o avea pe lângă şeful statului şi relaţiile sale cu miniştrii.

Sesizând că se bucură de apreciere, oamenii politici din jurul lui Cuza au început să-l trateze pe Libreht cu mai multă atenţie şi în mod prevenitor. Cei din opoziţie ajunseseră însă să-l deteste. Nu este de mirare deci, că unul din cele dintâi acte, după abdicarea lui Cuza, a fost destituirea, urmată de arestarea şi trimiterea în judecată a lui Libreht, precum şi sechestrarea averii sale. Actele ce ni s-au păstrat ne arată că acest fruntaş al „camarilei” s-a amestecat şi în viaţa politică, în alegerile municipale ori chiar în numirile de primari.

În afară de Libreht, socotit pe drept cuvânt „vârf” sau „tip reprezentativ”, opinia publică mai includea în „camarilă” alte rude ale lui Cuza, printre care Docan şi Cazarini, apoi pe locotenent-colonelul Pisoţchi, pe şeful cabinetului domnesc, Baligot de Bayne, pe prefectul Poliţiei Capitalei şi bunul camarad al lui Libreht în afaceri oculte, Nicolae Bibescu, pe fostul ministru de finanţe şi vechi prieten al lui Cuza, Al. Cantacuzino, în sfârşit, pe agentul României la Paris, Iancu Alecsandri. Acestora li se reproşa că utilizează situaţiile lor sau rudenia cu domnitorul spre a face afaceri şi a se îmbogăţi. Trebuie să recunoaştem că această goană după îmbogăţire nu era caracteristică numai „camarilei” lui Cuza, ea cuprinzându-i pe mulţi, mari şi mici din cei care reprezentau autoritatea de stat şi exercitau puterea.

Este incontestabil că sub toate raporturile, „camarila” şi în primul rând vârful ei, Libreht, i-a făcut mult rău lui Cuza. Ea a format unul din temeiurile cele mai de efect ale propagandei adversarilor, adversari care aveau tot interesul să-o dezvăluie pentru a o compromite în faţa opiniei publice. Casa sompuoasă a lui Libreht stătea ca o permanentă sfidare în ochii mulţimii bucureştene, ca un „memento” al traficului de influenţă şi al afacerilor veroase. Dar această „camarilă” a iritat nu numai pe civili, ci deopotrivă şi pe militari, contribuind la coagularea „monstroasei coaliţii” şi deci la precipitarea deznodământului, respectiv înlocuirea lui Cuza.

sursa: Cristian Troncotă, România şi frontul secret 1859–1945, Editura Elion, 2007