Originea teatrului (II)

Cum decurgeau reprezentaţiile teatrale la Atena? Ele se produceau, în prima lor fază, încă sub zodia lui Dionisos, prilejuite de sărbătorile închinate petrecăreţului zeu. Aveau loc sub forma unor concursuri, o dată pe an, şi durau trei zile la rând. Fiecare concurent era obligat să prezinte trei tragedii (o trilogie) şi o comedie (sau o dramă satirică). Sosea puhoi de lume la poalele Acropolei, unde, sub cerul liber, pe panta colinei, în semicerc, se săpase în piatră un amfiteatru. Soseau de cum se crăpa de ziuă zeci de mii de atenieni, bărbaţi şi femei, având la ei mâncare şi băutură, dat fiind că spectacolele ţineau cam 8-10 ore şi mai mult, până către seară. La Efes şi Epidaur veneau până la 40.000 de oameni. Urmăreau cu încordare peripeţiile de pe uriaşa scenă, menite să provoace în sufletul lor milă şi groază (catarsis) şi, firi temperamentale, izbucneau în aplauze sau, din contra, fluierau, ba chiar azvârleau cu pietre atunci când ceva nu le era pe plac.

Estrada pe care se mişcau actorii se înălţa deasupra solului cu un metru; cortină, bineînţeles, nu era cum să fie. În faţa estradei, într-un spaţiu numit orchestra, evolua corul, care, simbolizând vocea autorului (sau a publicului), lua parte la acţiune prin comentarii prompte însoţite de mişcări ca de dans. Într-un stil de declamaţie, alternând cu pasaje cântate, Corul istorisea întâmplările de până atunci şi profeţea din când în când, ca mesager al Destinului, ce urma să se petreacă. Deplângea pătimirile eroului, critica sau se arăta de acord cu isprăvile lui.

Autorii înşişi, într-o vreme, au suit pe scenă ca actori (aşa au procedat Eschil şi Sofocle), regizându-şi propriile piese până la apariţia unui ,,director de scenă” cu atribuţii specifice. Să fii actor era un titlu de mândrie la Atena, dar impunea totodată o seamă de obligaţii în viaţa de zi cu zi, una din cerinţe fiind ca aceşti artişti să ducă o viaţă încadrată în normele moralei. Cât priveşte maniera de interpretare, ea a evoluat rapid spre un stil, dacă se poate spune, realist, dar un realism împins foarte departe. Se urmărea producerea emoţiei, la niveluri cât mai înalte de intensitate. La una din reprezentaţiile cu tragedia Electra de Sofocle, de pildă, un actor a adus cu sine, arătând-o spectatorilor, urna cu cenuşa propriului fiu.

Cei doi sau trei interpreţi care duceau în spate sarcina enormă a suitei de spectacole de o mare încărcătură emoţională erau bărbaţi; femeilor nu le era îngăduit să urce pe scenă, şi aşa va fi până târziu, în perioada elisabetană (în piesele lui Shakespeare, se ştie, rolurile feminine erau jucate de bărbaţi). Costumele în culori strălucitoare îi făceau să pară mai impunători. Mantia, tunica până la călcâie, cu mâneci largi, le îngreunau mişcările, imprimându-le o lentoare ce contribuia, alături de rostirea declamată, la impresia de solemnitate, de grandoare. Purtau coturni (un fel de sandale cu talpa groasă), astfel încât să îi poată vedea şi cei aflaţi pe ultimele bănci ale amfiteatrului. Culoarea veşmintelor avea o funcţie simbolică: roşu – pentru tineri, alb – sclavii, verde şi albastru – bătrânii, iar codoşii, în comedii, o mantie vărgată. Sistemul de semne era completat de emblema care distingea personajele interpretate: războinicul – o armură, eroul- o spadă sau un arc, regele – un sceptru, bătrânul un baston, solii aducători de veşti bune – o cunună pe cap, ţăranii – o bâtă.

Frapante erau măştile, dispunând de un amplificator ce făcea vocile mai rezonante. Rostul lor era acela de a imprima personajelor, şi celor tragice (măştile tragice erau în număr de 28) şi celor comice (se cunosc patru măşti satirice: bărbosul, căruntul, imberbul, moşneagul), o expresivitate sporită, desemnând fiecare un caracter anume. Cu originea în machiajul ritual, măştile acestea încremenite au păstrat, până la un timp, un aspect convenţional. Abia prin ingeniozitatea lui Tespis ele încep a fi modelate în aşa fel încât să fie cât mai apropiate de fizionomia umană. Iar lui Eschil îi vine ideea să aplice culori sugestive şi bătătoare la ochi.

Despre decor, mai bine să-l lăsăm pe Vitruviu, cu competenţa-i indiscutabilă, să ni-l descrie: „Genurile scenelor sunt trei; primul, numit Tragic, al doilea Comic, al treilea Satiric. Iar decorurile sunt deosebite şi neasemănătoare, întrucât în genul Tragic se reprezintă coloane, frontoane, statui şi alte lucruri regeşti; în cel Comic, în schimb, găsim închipuiri de clădiri particulare şi ziduri, iar prin ferestre se văd faţade care imită casele obişnuite. În sfârşit, în cel Satiric, sunt reprezentate decoruri cu copaci, peşteri, munţi şi alte lucruri cåmpeneşti în chip de privelişti“. O descriere perfect evocatoare, la care n-ar fi mare lucru de adăugat.

Decât, câteva lucruri legate de tehnica de scenă. Existau maşinării speciale, care permiteau ridicarea în aer, ca şi cum ar fi zburat, a interpreţilor; altele produceau zgomote asurzitoare, ca de tunet, atunci când îşi făceau apariţia, în maiestatea lor, zeii. Printr-un mecanism de scripeţi, aceşti zei erau făcuţi să pogoare de undeva de sus, de unde şi expresia deus ex machina; câteva trape, în podium, erau destinate apariţiilor din infern.

Asta puteau să vadă zecile de mii de spectatori în cele trei zile de concursuri dramatice. Vom recurge şi aici, pentru întregirea imaginii, la un citat (din Octave Navarre, Le Théâtre grec): „Spectacolul la Atena începea dis-de-dimineaţă. Toţi spectatorii veneau îmbrăcaţi de sărbătoare şi purtând coroane, simbol religios. S-a discutat mult dacă femeile asistau sau nu la reprezentatii. Nu este îndoială în ceea ce priveşte tragedia şi drama satirică. Cât despre comedie, femeile serioase nu asistau la ea. Trebuia să se rezerve locuri anume publicului feminin, care nu era amestecat cu bărbaţii, ca la teatrele noastre. Preoţii, funcţionarii şi demnitarii aveau locurile lor privilegiate la primele reprezentaţii. Înainte de concursuri aveau loc mai multe ceremonii preliminare, al căror scop comun era de a expune, mai ales în ochii străinilor, puterea, bogăţia, generozitatea Atenei. Aurul tributului vărsat de cetăţile aliate, împărţit în talanţi, era adus în orchestră şi expus privirilor publicului. Apoi fiii cetăţenilor morţi pentru patrie defilau, echipaţi cu o armură completă, în orchestră, şi heraldul anunţa că, hrănind pe aceşti tineri până la majoratul lor, poporul îi încredinţa de-acum zeiţei Fortuna. În sfârşit se proclamau coroanele de aur conferite unor cetăţeni, ca recunoştinţă pentru serviciile lor. Şedinţa propriu-zisă se deschidea prin libaţii făcute cu sângele unui purcel. Sorţii hotărau ordinea în care vor fi jucate operele poeţilor concurenţi. Un sunet de trompetă anunţa începutul fiecărei piese. Şedinţele erau foarte lungi, în timpul lor se mânca şi se bea; uneori coregii, sau chiar unii cetăţeni generoşi, făceau să circule în public prăjituri şi vin. Manifestarile publicului erau cam aceleaşi ca în zilele noastre. Când piesa plăcea, aplaudau sau aclamau, bisau unele pasaje. Chiar claca – adică o ceată de oameni plătiţi pentru a aplauda – nu era necunoscută: Filemon, se spune, a uzat nu o singură dată de acest mijloc împotriva rivalului său, Menandru. Multimea îşi exprima dezaprobarea fluierând, bătând din picioare etc. Uneori lucrurile mergeau chiar mai departe: alungau de pe scenă, cu lovituri de pietre, pe actori. Din cauza ostilităţii publicului, unele piese nu puteau fi jucate până la capăt, se trecea imediat la piesa următoare. Cu toate aceste defecte, pe care Platon şi Aristotel le-au reproşat cu asprime, publicul atenian a ştiut să înţeleagă măreţia adevărată şi simplă a unui Eschil şi a unui Sofocle”.

La sfârşitul unei zile atât de dense, se înmânau premiile: un ţap, pentru autorii de tragedii, un burduf de vin, pentru autorii de comedii, ceva mai târziu s-a acordat învingătorilor o cunună cu lauri, precum şi o sumă de bani. Spectatorii erau şi ei răsplătiţi pentru fidelitatea şi rezistenţa lor, oferindu-li-se carnea friptă a taurilor sacrificaţi în cursul unei ceremonii. În final, cu toţii se retrăgeau spre case la lumina torţelor care creau o atmosferă feerică şi plină de mister.

sursa: Florin Faifer, Incursiuni în istoria teatrului universal, Ed. Timpul, Iaşi, 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: