Originea teatrului (I)

Elemente dramatice, elemente de spectacol existau şi la primitivi. Manifestarile lor ţinând de ceremonialul magic implicau folosirea anumitor formule, chiar a unor texte dialogate rostite de preot, executarea unor mişcări sugestive, o mimică accentuată şi, în genere, toată „gimnastica“ pe care o presupune săvârşirea unui ritual. Se încingeau, cu energie păgână, dansuri, se îngânau cântece în timp ce se murmurau rugăciuni şi se practicau jertfe menite să-i îmbuneze pe zei. La incaşi, înainte de descoperirea Americii, la seminţiile africane, în Oceania, la egipteni şi chaldeeni, în India şi în China veche teatrul a cunoscut, la începuturile lui, o evoluţie strâns legată de ritualul religios.

Dar până să-şi delimiteze sfera, arta teatrului are o lungă cale de parcurs. În Grecia antică – unde procesul poate fi mai lesne urmărit -, manifestările de cult se împleteau cu rosturile muncii în agricultură şi la culesul de struguri. Primăvara, la însămânţat, şi mai ales toamna, când se strângea recolta, se producea ceea ce un critic de film, D. I. Suchianu, numea „iuţirea de sine”. Surescitaţi de băutură, într-o stare de bună dispoziţie, oamenii săltau şi chiuiau, aruncându-şi unii altora vorbe de duh şi glume în doi peri. Frenezia se înteţea şi adevărate orgii se declanşau sub semnul zeului vegetaţiei, Dionisos.

Noaptea, mulţimi întregi se adunau pe colinele munţilor ţinând în mâini torţe aprinse,  îmbrăcaţi în piei de oaie, pnefăcându-se că sunt fie satiri, fie bacante, alergau cu toţii de colo-colo scoţând strigăte ascutite şi, într-o exaltare crescândă, intrau într-un soi de delir, la capătul căruia se prăbuşeau la pământ, epuizaţi. Era pentru ei clipa supremă când intrau în comunicare cu divinitatea. În părţile de nord ale Eladei se petreceau scene de maximă cruzime, bezmeticii aceia năpustindu-se asupra sărmanei victime „distribuite” în rolul zeităţii, sfâşiind-o, pentru ca la urmă s-o devore, cuprinşi de sacre înfiorări.

Mai spre sud, nu întâlnim o asemenea sălbăticie. Divinitatea, aici, nu declanşează porniri atroce, dimpotrivă, îmbie la expansivităţi, exprimând o nestăvilită bucurie de a trăi. Într-un astfel de context se ivesc, pe pământul însorit al Greciei, primii germeni de teatru. „Tragedia – va scrie Aristotel în Poetica sa – îşi trage originea de la autorii de ditirambi, comedia de la autorii cåntecelor falice”.

Le vom cerceta pe rând. Dar, mai întâi, ce este un ditiramb? Ditirambul este un poem cu caracter liric, închinat lui Dionisos, protector al viilor, livezilor şi ogoarelor, primăvara şi toamna, când, într-un ritual cu reminiscenţe primitive, se celebra învierea, moartea şi iarăşi învierea vegetaţiei. Era recitat la serbările dionisiace, în jurul altarului zeului venerat, implorat să aibă grijă de spornicia roadelor. Se alcătuiau cortegii somptuoase (cel mai plin de urmări în istoria teatrului s-a numit „Marile Dionisiace), care se îndreptau spre altarul unde urma să aibă loc un sacrificiu. Era înjunghiat un taur, în timp ce grupul de participanţi cânta cu însufleţire, agitându-se amarnic, zdrăngănind la ţiteră ori suflând în flaut. Se înveşmântau în blănuri de ţap şi tot ca de ţap aveau măştile, făcând-o pe Satirii, divinităţile rustice aflate în suita lui Dionisos. În greceşte, „ţap” se zice „tragos”. De aici denumirea care se va încetăţeni – tragedie, specie dramatică în care se vor ilustra cu strălucitoare forţă Eschil, Sofocle, Euripide. Pare curios, chiar amuzant, dar, iată, tragedia înseamnă şi „cântecul ţapilor”. Ciudat început pentru un gen menit să răvăşească şi să zguduie!

Unii specialişti, de altfel, pun la îndoială ipoteza că tragedia s-ar fi născut dintr-o ceremonie religioasă, că ea ar purcede din cântul dionisiac. Elementul dionisiac li se pare, cum şi este, exterior, fără legături de profunzime cu specificul, implicând tensiune şi gravitate, al tragediei. E şi părerea noastră că, în evoluţia pe care savanţii au încercat s-o reconstituie, unele verigi lipsesc.

Dar, să revenim la… ţapii noştri, la petrecerile dionisiace, cu explozia lor de cântece şi dansuri. Corul, având drept conducător un corifeu, înălţa imnuri de slavă, cântecul fiind întrerupt din loc în loc de povestirea unor întâmplări din viaţa mitică a lui Dionisos. Era o exprimare spontană, exuberantă, bazată pe improvizaţie. Cu vremea, „actorii” care luau parte la ceremonial – ceremonial care este, în fond, o dramă magică – se vor folosi de texte în versuri, pregătite dinainte. Umblând în procesiunea-spectacol prin sate, coriştii mai dezgheţaţi intrau în vorbă cu câte unul dintre privitori, se luau la harţă mai în glumă, mai în serios, aruncau înţepături la adresa unor inşi de prin partea locului. Era, după cum se vede, un fel de „teatru“ itinerant, cu un „happening“ ingenuu.

În etapa următoare, care nu se poate preciza când s-a produs, corul, care până atunci îşi sustinea „numărul” într-un glas, se scindează. Reprezentaţia, aşa-zicând, dispune acum de două coruri, conduse fiecare de câte un corifeu. Iar cei doi corifei se apucă să-şi trimită replici aţâţate, provocatoare unul altuia. Apare, aşadar, dialogul. Un corist, care îl întruchipează pe Dionisos, vorbeşte la rându-i cu ceilalţi, răspunzând, probabil cu formule fixe, la întrebările ce i se pun. Ei bine, un atare ins care se detaşează din ansamblu este primul actor. Îi datorăm unui autor semilegendar, Tespis, iniţiativa de a introduce în teatru acest personaj (protagonistul), căruia i se va adăuga curând un partener, al doilea actor (în piesele lui Eschil), pe urmă al treilea (în piesele lui Sofocle).

Se întâmplau acestea în vremea lui Pisistrate, tiranul Atenei, care a înălţat multe temple şi a instaurat cultul lui Dionisos. Cu o economie prosperă, stabilă din punct de vedere politic, Atena este, între războaiele medice (500-449 î.Hr.) şi războiul peloponesiac (431-404 î.Hr.), cea mai înfloritoare dintre cetăţile greceşti. Se creează condiţii prielnice pentru dezvoltarea artelor, care iau un impresionant avânt în sec. V, aşa-numit ,,al lui Pericle“, conducător (hegemon) al Atenei între 445 şi 429 î.Hr.

În procesul pe care ne-am propus să-l urmărim, al apariţiei teatrului, zeul pierde treptat monopolul absolut. ,,Scenariile”, aşa însăilate cum sunt, îşi diversifică sursa de inspiraţie, făcând apel şi la evenimente istorice, nemaivorbind de bogatul fond mitic elen. Dar, sigur, religia îşi păstrează prestigiul ei. La greci, era în vigoare credinţa în mai mulţi zei (politeism). Pe de altă parte, zeii erau priviţi ca nişte oameni, e adevărat, supradimensionaţi. Mai presus de toţi şi toate veghea însă Destinul, căruia nimeni nu i se putea împotrivi, decât cu riscul unor teribile pedepse. Ceea ce nu înseamnă că omul nu rămânea răspunzător de faptele lui. Conflictul dintre om şi destin formează substanţa tragică a capodoperelor lui Eschil, Sofocle, Euripide.

Zeii, peste care trona Zeus, a cărui soţie se numea Hera, personificau îndeobşte forţele naturii: Artemis (zeiţa lunii şi a pădurilor), Apolo (zeul soarelui), Eol (zeul vânturilor). Li se adăugau zeii mării (Poseidon, Nereidele), ai infernului (Hades, Hefaistos, Cerber, Parcele) ai diferitor îndeletniciri şi aptitudini (Ares, Afrodita, Eros, Atena, Asclepios), în fine, zeii pământului (Demeter, Pan, Silen, Dionisos, Satirii, Nimfele). Erau şi divinităţi de rang mai mic: Melpomena (muza tragediei), Talia (muza comediei), Euterpe (muza muzicii), Terpsihora (muza dansului).

Cultul zeilor se împletea cu un cult al strămoşilor, care a dus la plăsmuirea unor semizei, a unor eroi, împodobiţi cu fel de fel de virtuţi (Heracles, Perseu). Literatura, arta greacă nu pot fi concepute fără această galerie de personaje mitologice.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: