Acropole – o istorie sacra

Acropole. În lumea greacă, termenul, în sens propriu, desemnează partea mai înaltă a oraşului, situată în vîrful unei coline şi deosebită de restul aşezării, care se în­tinde pe pantele aceleiaşi coline sau în cîmpia de la poale. Dacă în epoca miceniană acropolele sînt înconjurate de ziduri de apărare, adăpostind palatul stăpânului, în epoca următoare, şi mai cu seamă în cea clasică, ele devin locul sacru prin exce­lenţă, iar templele înlocuiesc palatul res­pectiv. Numai în anumite cazuri, de pildă la Pergam, templele şi palatul seniorial con­vieţuiesc pe acropole în epoca elenistică.

Acropolele prin antonomază sînt cele de la Atena: aici se concentrează cele mai vechi şi mai înrădăcinate culte ale cetăţii, şi tot aici se desfăşoară principalele povestiri mitice. La ele se putea ajunge parcurgînd Calea Sacră, pe care se desfăşura proce­siunea serbărilor panatenee, şi trecînd de Propilee, marea poartă monumentală ridi­cată în epoca lui Pericle. Aici se ridicau marea statuie a Atenei Promahos, sculp­tată de Fidias în amintirea victoriei asupra perşilor, şi principalele edificii sacre ale cetăţii, fiecare fiind legat de culte şi mituri particulare. Partenonul, marele templu doric, opera lui Ictinos şi Calicrat, împo­dobit cu splendidele sculpturi ale lui Fidias, era închinat zeiţei Atena Partenos, zeiţa fecioară în cinstea căreia se celebrau serbările panatenee.

Dar, cu mult înainte de ridicarea Partenonului lui Pericle, Atena îşi avea aici locul de cult, aşa cum dove­desc rămăşiţele unor temple mai vechi. Erehteionul, templul caracteristic cu plani­metria sa elaborată şi cu originalul elevat, caracterizat prin prezenţa cariatidelor, era sediul unor culte de origine străveche: cu­prindea altare destinate venerării Atenei, a lui Poseidon şi a vechilor regi ai Atenei, Cecrops şi Erehteu; de la acesta din urmă, considerat a fi ocrotitorul acropolelor, îi provenea şi numele. Mai precis, Tribuna cariatidelor conducea către mormîntul lui Cecrops. În apropiere se înălţa măslinul sacru plantat în amintirea celui pe care Atena îl făcuse să răsară în timpul întrecerii cu Poseidon pentru stăpînirea Aticii, întrecere din care a ieşit învingătoare. În interiorul tem­plului era venerată o statuie străveche a Atenei Polias, despre care se credea că ar fi coborît din cer. Se spunea că, pe terasa pe care astăzi se înalţă micul templu al Atenei Nike, regele atenian Egeu rămă­sese să scruteze marea în aşteptarea întoarcerii fiului său Tezeu din misiunea împotriva Minotaurului şi că de pe aceeaşi stâncă bătrînul rege se aruncase în mare, crezînd, în mod greşit, că fiul său fusese ucis în această încercare.

Menirea sacră a zonei acropolei ateniene în vremurile străvechi este atestată de im­portante mărturii arheologice care docu­mentează prezenţa unor edificii de cult ce au precedat restaurările din epoca lui Pericle, mai ales numeroasele statui de copii şi copile (în limba greacă kouroi şi korai), plasate, probabil, ca ex voto oferite zeilor pe întreaga colină.

O tipologie similară cu cea a acropolei greceşti poate fi întîlnită în epoca fierului în Italia, mai ales în cetăţile fortificate din Latium (Alatri, Ferentino, Norba, Palestrina) şi în Etruria, unde nu lipsesc exemple pentru un tip de acropole sau de arx, colină cu temple şi destinaţie religi­oasă (Marzabotto). La Roma, în izvoarele literare, termenul arx desemnează partea cea mai înaltă a colinei capitoline, fundalul a numeroase mituri legate de originea ce­tăţii.