Acropole. În lumea greacă, termenul, în sens propriu, desemnează partea mai înaltă a oraşului, situată în vîrful unei coline şi deosebită de restul aşezării, care se întinde pe pantele aceleiaşi coline sau în cîmpia de la poale. Dacă în epoca miceniană acropolele sînt înconjurate de ziduri de apărare, adăpostind palatul stăpânului, în epoca următoare, şi mai cu seamă în cea clasică, ele devin locul sacru prin excelenţă, iar templele înlocuiesc palatul respectiv. Numai în anumite cazuri, de pildă la Pergam, templele şi palatul seniorial convieţuiesc pe acropole în epoca elenistică.
Acropolele prin antonomază sînt cele de la Atena: aici se concentrează cele mai vechi şi mai înrădăcinate culte ale cetăţii, şi tot aici se desfăşoară principalele povestiri mitice. La ele se putea ajunge parcurgînd Calea Sacră, pe care se desfăşura procesiunea serbărilor panatenee, şi trecînd de Propilee, marea poartă monumentală ridicată în epoca lui Pericle. Aici se ridicau marea statuie a Atenei Promahos, sculptată de Fidias în amintirea victoriei asupra perşilor, şi principalele edificii sacre ale cetăţii, fiecare fiind legat de culte şi mituri particulare. Partenonul, marele templu doric, opera lui Ictinos şi Calicrat, împodobit cu splendidele sculpturi ale lui Fidias, era închinat zeiţei Atena Partenos, zeiţa fecioară în cinstea căreia se celebrau serbările panatenee.
Dar, cu mult înainte de ridicarea Partenonului lui Pericle, Atena îşi avea aici locul de cult, aşa cum dovedesc rămăşiţele unor temple mai vechi. Erehteionul, templul caracteristic cu planimetria sa elaborată şi cu originalul elevat, caracterizat prin prezenţa cariatidelor, era sediul unor culte de origine străveche: cuprindea altare destinate venerării Atenei, a lui Poseidon şi a vechilor regi ai Atenei, Cecrops şi Erehteu; de la acesta din urmă, considerat a fi ocrotitorul acropolelor, îi provenea şi numele. Mai precis, Tribuna cariatidelor conducea către mormîntul lui Cecrops. În apropiere se înălţa măslinul sacru plantat în amintirea celui pe care Atena îl făcuse să răsară în timpul întrecerii cu Poseidon pentru stăpînirea Aticii, întrecere din care a ieşit învingătoare. În interiorul templului era venerată o statuie străveche a Atenei Polias, despre care se credea că ar fi coborît din cer. Se spunea că, pe terasa pe care astăzi se înalţă micul templu al Atenei Nike, regele atenian Egeu rămăsese să scruteze marea în aşteptarea întoarcerii fiului său Tezeu din misiunea împotriva Minotaurului şi că de pe aceeaşi stâncă bătrînul rege se aruncase în mare, crezînd, în mod greşit, că fiul său fusese ucis în această încercare.
Menirea sacră a zonei acropolei ateniene în vremurile străvechi este atestată de importante mărturii arheologice care documentează prezenţa unor edificii de cult ce au precedat restaurările din epoca lui Pericle, mai ales numeroasele statui de copii şi copile (în limba greacă kouroi şi korai), plasate, probabil, ca ex voto oferite zeilor pe întreaga colină.
O tipologie similară cu cea a acropolei greceşti poate fi întîlnită în epoca fierului în Italia, mai ales în cetăţile fortificate din Latium (Alatri, Ferentino, Norba, Palestrina) şi în Etruria, unde nu lipsesc exemple pentru un tip de acropole sau de arx, colină cu temple şi destinaţie religioasă (Marzabotto). La Roma, în izvoarele literare, termenul arx desemnează partea cea mai înaltă a colinei capitoline, fundalul a numeroase mituri legate de originea cetăţii.
