Arhive etichetă: Pericle

Gloria şi patimile lui Pericle

Pericle

Cel mai vestit fiu al Atenei nu era şi cel mai frumos. Pericle, fiul lui Xanthippos, înalt şi bine legat la trup, avea capul atât de prost proporţionat, încât semăna cu o ceapă. De aceea n-a îngăduit să i se facă niciun portret fără coif pe cap şi a fost silit să îndure, toată viaţa, glumele cântăreţilor din oraş, care-şi băteau joc de această ciudăţenie a conformaţiei lui.

Pericle era bogat, învăţat şi vorbea cu atâta graţie şi totodată cu atâta forţă, încât fusese supranumit Zeus Olimpianul. Aşa de mult l-a plăcut poporul Atenei, încât l-a ales strateg, înnoindu-l an de an în funcţiile sale şi i-a lăsat până la moarte administrarea afacerilor civile şi militare ale ţării.

Este adevărat că Pericle respecta mult acest popor care-l înălţase la onoruri supreme şi care putea, de asemenea, să-l trimită oricând înapoi acasă. Ştia că atenienii, chiar şi cei mai săraci – chiar şi cizmarii, negustorii de cârnaţi sau ţăranii din împrejurimile oraşului – erau mândri să fie cetăţeni ai celei mai nobile dintre cetăţile greceşti, să-şi aleagă liberi administratorii, să-şi voteze ei înşişi legile, şi că nu trebuia să-i nemulţumească dacă voia să rămână la putere. De aceea s-a arătat foarte prevăzător.

Continuă citirea →

Rolul cultural al Atenei

Măreţia Atenei începe în vremea celor două războaie persane (490 şi 480-479 î.Hr.). Până atunci Ionia şi Magna Graecia (cetăţile greceşti din sudul Italiei şi din Sicilia) au fost cele care au dat la iveală marile personalităţi. Victoria de la Maraton (490) a Atenei asupra regelui persan Darius şi victoria flotelor greceşti reunite, sub conducere ateniană, asupra succesorului său Xerxes (480) au conferit Atenei un mare prestigiu. Ionienii din insule şi de pe coasta Asiei Mici se răsculaseră împotriva Persiei, iar eliberarea lor a fost înfăptuită de Atena după ce persanii au fost izgoniţi din partea continentală a Greciei. La această operaţiune n-au participat şi spartanii, cărora nu le păsa decât de teritoriul lor. Aşa se face că Atena a devenit partenerul dominant în cadrul unei alianţe împotriva Persiei. Potrivit constituţiei acestei alianţe, fiecare din statele membre era obligat să contribuie fie cu un număr determinat de corăbii, fie cu contravaloarea acestora. Majoritatea au optat pentru a doua alternativă, astfel că Atena a dobândit supremaţia navală asupra celorlalţi aliaţi şi treptat a transformat alianţa într-un imperiu atenian.

Continuă citirea →

Războiul peloponeziac

Conflictul dintre cetăţile Greciei continentale şi insulare care ocupă ultima treime a secolului al V-lea şi care marchează începutul declinului atenian are drept cauză principală rivalitatăţile dintre două hegemonii: cea a Atenei, pe mare şi pe litoralul Mării Egee, şi cea a Spartei, în Peloponez şi în Beoţia.

Pentru Sparta, puterea crescândă a confederatiei maritime dominată din ce în ce mai mult de rivala sa, constituia deja un pericol pentru preponderenţa sa în Grecia continentală. Nu pentru a elibera cetăţile făcute vasale de Atena a intrat Sparta în război împotriva acesteia – lucru afirmat de propaganda lacedemoniană – ci pentru a-şi ajuta aliaţii din zona istmului, Corintul şi Megara, direct ameninţate de imperialismul atenian, şi pentru a împiedica dezagregarea ligii peloponesiace.

Continuă citirea →

Aspasia – O istorie a amantelor

Pe la jumătatea secolului al V-lea î.Hr., oraşul-stat Atena eclipsa restul Greciei; democraţia care domnea acolo era cea mai mare realizare a Greciei antice. Dar epoca de aur ateniană nu influenţa şi viaţa femeilor, care îşi petreceau majoritatea timpului stând în casă. Femeile străine erau de două ori condamnate, atât prin sex, cât şi prin castă. Una dintre ele, Aspasia, o imigrantă venită din cetatea Milet, din Asia Mică, a încercat să îşi compenseze statutul social prin relaţia ei cu Pericle, cel mai de seamă om de stat din Atena.

Continuă citirea →

Pericle – omul care a dat numele unei epoci

Cel mai mare noroc pe lumea asta e să te naşti la momentul potrivit. E foarte probabil că frecare generaţie îşi are Cezarii, Auguştii, Napoleonii şi Washingtonii săi. Dar dacă toţi aceştia se nimeresc într-o societate care nu-i acceptă, fie că este încă nematurizată, fie că e prea putredă, asemenea oameni, în loc să ajungă la putere, sfârşesc de obicei ori în furci, ori în beznă. Pericle a fost unul din puţinii norocoşi. A avut de partea lui mai multe şi fericite împrejurări şi s-a văzut înzestrat cu însuşiri ce răspundeau atât de bine timpului său, încât istoria – care întotdeauna se înclină în faţa norocului – a sfârşit prin a da numele său celei mai glorioase şi mai prospere perioade a vieţii ateniene. Epoca lui Pericle este epoca de aur a Atenei.

Continuă citirea →

Aspasia din Milet – Femei vestite din lumea antică (ultima parte)

La scurt timp după închiderea dosarului Aspasiei, izbucnea şi războiul peloponeziac, stârnit, între altele, de un decret dat de Pericle împotriva cetăţii Megara. Duşmanii Olimpianului se grăbiră să o amestece şi pe Aspasia în declanşarea pripită a acestui eveniment. Ecoul calomniei îl găsim într-o comedie a lui Aristofan (Acarnanienii), unde se spune :

Continuă citirea →

Aspasia din Milet – Femei vestite din lumea antică (a doua parte)

Considerată de către mulţime ca o „metresă” a lui Pericle, respectată, ca şi când ar fi fost o soţie legitimă, de către amicii marelui orator, Aspasia îşi crease totuşi o situaţie unică şi demnă în înalta societate ateniană. În situaţia ei de curtezană, ea putea primi în casă pe numeroşii prieteni ai lui Pericle, un fapt ce ar fi fost considerat drept crimă, în cazul unei soţii legale şi cetăţeană ateniană. Aspasia magnetiza prin farmecul său fizic şi intelectual nu numai pe soţ, dar şi pe oameni superiori, ca Anaxagoras, Fidias şi Socrate, care îi călcau pragul gineceului.

Continuă citirea →

Aspasia din Milet – Femei vestite din lumea antică (prima parte)

Academicianul francez Henry Houssaye opina că Aspasia,  Cleopatra şi Teodora pot forma, în antichitate, triada unor „femmes d’amour”. Prima ar fi fost o hetairă inteligentă, a  doua o regină curtezană şi a treia o împărăteasă curtezană.  Este drept că cele trei s-au folosit şi de „arta lui Eros” ca  să exercite o puternică influenţă asupra unor oameni politici  de seamă ai timpurilor lor, soţi sau amanţi. Dar singurul element temeinic ce reprezintă pentru toate un numitor comun a fost o mare inteligenţă, dublată de o remarcabilă cultură  pusă în serviciul statului lor. Aspasia a încununat „secolul de aur” al lui Pericle, Cleopatra s-a zbuciumat în haosul momentelor finale ale agoniei lumii elenistice, pe când Teodora,  alături de soţul său, a pus bazele unui mileniu de istorie bizantină.

Continuă citirea →

Acropole – o istorie la înălţime

ACROPOLE („Oraş înalt“). În epocile preistorice, aşezările omeneşti erau adesea situate pe înălţimi uşor de apărat. În timpul perioadei miceniene, suveranii locali au întărit aceste înălţimi prin metereze puternice şi şi-au ridicat acolo palatele. În epoca istorică, oraşele s-au dezvoltat pe povârnişurile şi la poalele acestor coline, iar acropolele au devenit sălaşul zeilor, cărora li s-au înălţat acolo temple. Totuşi, acropolele au servit câteodată de refugiu, atunci când oraşul de jos cădea în mâinile unor duşmani. Alteori, tiranii se baricadau acolo împotriva propriilor lor supuşi, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, la Atena sub Pisistrale. Majoritatea cetăţilor Greciei clasice aveau câte o acropole, cele mai vestite fiind cele din Atena şi din Argos, alături de Acrocorintul şi de Cadmeea din Teba.

Acropolea din Atena poate fi socotită ca unul din cele mai bune modele ale unei acropole greceşti. Săpăturile arheologice au permis să se regăsească unele elemente ale acropolei miceniene. Atunci acropolea era înconjurată de un zid gros (care avea grosimea între 4,50 şi 6 m), alcătuit din două paramente făcute din blocuri mari de tip ciclopic, cuprinzând pietre mici legate printr-un mortar de pământ (emplekton). Intrarea principală era amenajată la apus, acolo unde aveau să fie propileele epocii clasice. Înspre nord-est se afla o intrare secundară, la care se ajungea prin vreo cincisprezece trepte tăiate în stâncă. Această intrare secundară se afla în apropierea palatului regal, din care s-au regăsit (pare-se) câteva urme, spre Erehteion, poate unde era situat templul primitiv al Atenei. La nord-vest o portiţă îngăduia să se ajungă, printr-un şir de trepte, la izvorul cunoscut în epoca istorică sub numele de Clepsidra. În urma invaziei doriene,  cu siguranţă în cursul secolului al X-lea, o nouă incintă, la vest, a închis povârnişurile acropolei şi izvorul Clepsidra. Această nouă lucrare a căpătat numele de Enneapylon („Nouă porţi“) şi a rămas cunoscută în popor sub numele de Pelasgicon.

Temelii ale locuinţelor din epoca miceniană vădesc că acropolea era locuită în permanenţă şi că ea a continuat să fie locuită în cursul perioadelor întunecate şi tulburi care au precedat naşterea polisului, în secolul al VIII-lea. La acea dată exista, la sud de amplasamentul viitorului Erehteion, un mic templu al Atenei, menţionat de către Homer. Această acropole, astfel fortificată, a slujit drept fortăreaţă Pisistratizilor, astfel încât în anul 510, când a avut loc căderea acestora, resturile zidurilor au fost dărâmate. Tot în acest loc înalt s-au refugiat şi bătrânii Atenei în cursul invaziei persane din anul 480; atunci au fost înlocuite porţiunile distruse ale meterezelor printr-o incintă de lemn, ceea ce nu i-a împiedicat însă pe invadatori să cucerească acropolea şi să-i dea foc.

În secolul al V-lea, acropolea a căpătat înfăţişarea sa definitivă. După izbânda de la Eurimedon (în anul 468), Cimon şi Temistocle au pus să se reconstruiască zidurile de la sud şi nord, iar Pericle a încredinţat lui Ictinos şi lui Fidias construirea Partenonului. În anul 437 Mnesicle a început construirea propileelor, porţi monumentale cu colonade din marmură de la Pentelic, construite în parte pe vechile propilee ale lui Pisistrate; aceste colonade erau aproape gata în anul 432, fiind prevăzute cu două aripi, cea de la nord constituind pinacoteca.

În paralel s-a întreprins, la sud de propilee, construirea micului templu ionic al Atenei Nike (numit, în mod eronat, al Victoriei aptere, adică fără aripi); dar lucrările au fost oprite în anul 431 din cauza războiului peloponesiac, fiind terminate după aceea între anii 421 şi 415, în timpul păcii lui Nicias. Tot în această epocă s-a început construirea Erehteionului, care era de fapt un templu al Atenei şi al lui Poseidon-Erehteu, cu porticul său al aşa-numitelor Core ( sau balconul Cariatidelor). Între templul Atenei Niche şi Partenon se afla temenosul Artemidei Brauronia, zeiţă reprezentată sub înfăţişarea unei ursoaice şi adorată în dema Brauron; cultul său aparţinea fecioarelor (era slujit de fete foarte tinere) şi femeilor. În sanctuar era înălţat xuanon-ul arhaic al zeiţei, căruia i s-a adăugat, în secolul al IV-lea, o statuie realizată de Praxitele. În spatele propileelor şi dominând ansamblul, se înălţa gigantica statuie din bronz a Atenei Promahos (adică „aceea care luptă în primul rând“), realizată între anii 450 şi 448 de către Fidias. Ea se ridica pe o bază înaltă de 1,50 m, ajungând astfel la înălţimea de 9 m. Zeiţa era reprezentată ţinând într-0 mână o lance, iar pe partea stângă avea un scut imens, decorat cu reliefuri reprezentând lupta dintre centauri şi lapiţi, reliefuri realizate de către Mys. Să mai amintim şi alte câteva monumente, din care însă nu se mai păstrează aproape nimic: chalcoteca, Pandroseionul, sanctuarul lui Pandion, altarul Atenei, sanctuarul lui Zeus Polieus şi, din epoca romană, templul circular al lui Augustus şi al Romei.

Unele acropole nu erau decât mici înălţimi care adăposteau temple, dar şi cartiere de locuinte, de pildă la Selinunt, în Sicilia. De asemenea, unele oraşe erau construite pe înălţimi, constituind astfel adevărate acropole, în special în Asia Mică, de exemplu Pergamul şi mai ales Priene; de altfel, acropolea din acest din urmă oraş nu mai avea decât un rol defensiv, aici neaflându-se nici un templu. La fel, în oraşul Orhomenos din Beoţia. Începând din secolul al IV-lea î. Hr., oraşele noi erau lipsite de acropole, de exemplu Mantineea sau Megalopolis.

Acrocorintul, situat departe de Corint şi deosebit de înalt, adăpostea un templu dedicat Afroditei şi clădiri în care locuiau prostituate sacre (în secolul I î.Hr., în epoca lui Strabon, numărul acestora depăşea cifra de o mie). Ele îşi vindeau atât de scump nurii numeroşilor marinari şi negustori în trecere pe aici, încât era foarte răspândită zicala; „Nu oricine doreşte se poate duce la Corint“.

 

Guy Rachet, Larousse. Dicţionar de civilizaţie greacă, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998

Lumea greaca

După o lungă perioadă marcată de devastatoarele invazii din nord, în secolul VIII î.Hr., în peninsula greacă au început să se dezvolte oraşe-stat care au creat o civilizaţie considerată leagănul civilizaţiei noastre moderne.

Dintre toate oraşele, două au marcat cel mai mult istoria greacă: Atena şi Sparta, eterne rivale care în Antichitate au constituit centrul şi simbolul a două sisteme diferite de guvernare. Atena, inovatoare şi democratică, ţinea pasul cu evoluţiile continue ale vremii; Sparta, conservatoare şi aristocratică, legată de o legislaţie rigidă şi neschimbată, contrară oricărei forme de noutate. Acest conflict, care a însoţit întreaga istorie greacă, nu era numai ideologic, ci ascundea o dorinţă de supremaţie care a ieşit la iveală odată cu războiul peloponesiac (431-404 î.Hr.) între Atena şi Sparta pentru hegemonia asupra Greciei; aproape toate polisurile au fost implicate în conflictul care a însemnat sfârşitul supremaţiei ateniene şi începutul crizei oraşului-stat.

Colonizarea

Întemeierea coloniilor pe ţărmurile Mediteranei şi ale Mării Negre s-a produs în mai multe etape: mai întâi, oraşele din Asia Mică, apoi cele din Peninsula Italică, în special în Sicilia. Relaţiile dintre oraşul-mamă şi colonii au fost întotdeauna strânse, atât politic, cât şi economic, deşi tocmai aceste relaţii strânse au dus la conflictul cu Imperiul Persan.

Războaiele greco-persane (medice)

Regele persan Darius a declanşat în 490 î.Hr. războiul împotriva oraşelor greceşti care ajutaseră coloniile din Asia Mică; sigur că va obţine o victorie uşoară, s-a văzut curând nevoit să cedeze în bătălia de la Maraton. După câţiva ani, fiul său Xerxes a reluat ofensiva, dar, după victoria terestră de la Termopile (480 î.Hr.), flota sa a fost distrusă în largul insulei Salamina, iar armata a fost înfrântă la Plateea (479 Î.Hr.).

Continuă citirea →

Istoria Atenei

Atena – capitala Greciei, situată în Atica.

– a fost un oraş-stat important al istoriei Greciei antice.

– în jurul centrului din Atena şi-a avut originea, în epoca miceniană târzie, unirea centrelor mai mici din Atica, atribuită prin tradiţie regelui Tezeu.

Atena arhaică şi aristocratică. După o fază arhaică sub regim monarhic, a urmat în sec. VIII î.Hr. un sistem de guvernare aristocrat, care, la început, şi-a exercitat funcţiile de conducere prin intermediul arhonţilor. După o tentativă eşuată a lui Kilon (636 î. Hr.) de a răsturna aristocraţia şi de a instala tirania, în 624 î.Hr. a fost elaborată legislaţia lui Dracon, primul codificator al dreptului atenian.

Continuă citirea →

Acropole – o istorie sacra

Acropole. În lumea greacă, termenul, în sens propriu, desemnează partea mai înaltă a oraşului, situată în vîrful unei coline şi deosebită de restul aşezării, care se în­tinde pe pantele aceleiaşi coline sau în cîmpia de la poale. Dacă în epoca miceniană acropolele sînt înconjurate de ziduri de apărare, adăpostind palatul stăpânului, în epoca următoare, şi mai cu seamă în cea clasică, ele devin locul sacru prin exce­lenţă, iar templele înlocuiesc palatul res­pectiv. Numai în anumite cazuri, de pildă la Pergam, templele şi palatul seniorial con­vieţuiesc pe acropole în epoca elenistică.

Acropolele prin antonomază sînt cele de la Atena: aici se concentrează cele mai vechi şi mai înrădăcinate culte ale cetăţii, şi tot aici se desfăşoară principalele povestiri mitice. La ele se putea ajunge parcurgînd Calea Sacră, pe care se desfăşura proce­siunea serbărilor panatenee, şi trecînd de Propilee, marea poartă monumentală ridi­cată în epoca lui Pericle. Aici se ridicau marea statuie a Atenei Promahos, sculp­tată de Fidias în amintirea victoriei asupra perşilor, şi principalele edificii sacre ale cetăţii, fiecare fiind legat de culte şi mituri particulare. Partenonul, marele templu doric, opera lui Ictinos şi Calicrat, împo­dobit cu splendidele sculpturi ale lui Fidias, era închinat zeiţei Atena Partenos, zeiţa fecioară în cinstea căreia se celebrau serbările panatenee.

Continuă citirea →

Pericle nu se enerva

Prezint o anecdotă pe care o povesteşte Plutarh pentru a ilustra trufaşa stăpânire de sine a lui Pericle:

„Într-o zi, Pericle a fost acoperit de ocări şi de vorbe urâte în Agora, de către un om obraznic şi bădăran; el l-a răbdad pe acel individ toată ziua şi s-a ocupat de treburile urgente. Seara s-a întors liniştit acasă, iar omul acela s-a ţinut scai de el, continuând să-i spună lucrurile cele mai neobrazate. Când să intre în casă, fiindcă se întunecase deja, Pericle i-a poruncit unui slujitor să ia o faclă şi să-l însoţească până acasă pe cel care îl insultase!”

Cine a fost Pericle?

Pericle a fost cel mai mare om de stat din Grecia antică. A condus Atena timp de peste 30 de ani, chiar în perioada ei de mare glorie, adică între 461 şi 429 î.Hr. Sau, mai bine zis, poporul a condus-o, căci Atena era o democraţie. Cel puţin asta susţinea Pericle că era. El unul, le spunea doar ce să facă! Pericle era prietenul maselor. Le îndrăgea atât de tare încât le plătea să se ducă să voteze în Adunare, iar ele îl iubeau atat de mult încât îl şi alegeau de fiecare dată. Nu se poate spune că Pericle le mituia, căci cu ce era el vinovat dacă ele îl votau mereu numai pe el?! 🙂

Pericle îşi preţuia mult viaţa personală. Nu era un om de lume şi nici nu prea ieşea pe nicăieri, pentru că se distra mai bine acasă. Se arăta foarte prietenos faţă de Aspasia, o doamnă preamărită pentru frumuseţea şi spiritul ei, pe care însă n-o putea lua de nevastă pentru că ea era din Milet, iar căsătoriile cu străinii erau ilegale. Atunci Pericle a divorţat de soţia sa, Telesippe, şi s-a mutat cu Aspasia. Aceasta, femeie emancipată, ţinea un salon acasă la Pericle. Acolo mereu întâlneai pe unul sau altul dintre tovarăşii ei – nu erau cine ştie ce figuri extraordinare, ci doar vecini şi prieteni vechi precum Herodot, Sofocle, Fidias, Tucidide, Anaxagoras şi Socrate!

Aspasia era o femeie întelegătoare şi îl iubea foarte mult pe Pericle. Nu o deranja că acesta avea capul ţuguiat. Iar după moartea lui, a devenit tovarăşa lui Lysicle, un negustor de oi. Se pare că nici asta n-a deranjat-o.

Toţi marii oameni de stat sunt şi mari constructori. În Atena, Pericle a întâmpinat oarecare opoziţie ca să-i convingă pe concetăţenii săi în ridicarea Partenonului, cea mai bogată moştenire arhitectonică şi de artă pe care ne-a lăsat-o Grecia. Construcţiile necesitau o sumă colosală. Şi atenienii, oricât erau ei de iubitori de frumos, nu se simţeau dispuşi să cheltuiască atât. E caracteristic pentru Pericle stratagema folosită ca să-i convingă.

Bine”, a spus el resemnat, ”atunci fiţi de acord să-l construiesc eu pe propria mea cheltuială. Adică să scriu pe fronton, în loc de Atena, numele meu, Pericle”.

Şi invidia, la un loc cu emulaţia, au reuşit să obţină ceea ce îi refuzase zgârcenia!


sursa: Indro Montanelli, Istoria grecilor, Artemis, 2000