Arhive etichetă: Erehteion

Acropole – o istorie la înălţime

ACROPOLE („Oraş înalt“). În epocile preistorice, aşezările omeneşti erau adesea situate pe înălţimi uşor de apărat. În timpul perioadei miceniene, suveranii locali au întărit aceste înălţimi prin metereze puternice şi şi-au ridicat acolo palatele. În epoca istorică, oraşele s-au dezvoltat pe povârnişurile şi la poalele acestor coline, iar acropolele au devenit sălaşul zeilor, cărora li s-au înălţat acolo temple. Totuşi, acropolele au servit câteodată de refugiu, atunci când oraşul de jos cădea în mâinile unor duşmani. Alteori, tiranii se baricadau acolo împotriva propriilor lor supuşi, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, la Atena sub Pisistrale. Majoritatea cetăţilor Greciei clasice aveau câte o acropole, cele mai vestite fiind cele din Atena şi din Argos, alături de Acrocorintul şi de Cadmeea din Teba.

Acropolea din Atena poate fi socotită ca unul din cele mai bune modele ale unei acropole greceşti. Săpăturile arheologice au permis să se regăsească unele elemente ale acropolei miceniene. Atunci acropolea era înconjurată de un zid gros (care avea grosimea între 4,50 şi 6 m), alcătuit din două paramente făcute din blocuri mari de tip ciclopic, cuprinzând pietre mici legate printr-un mortar de pământ (emplekton). Intrarea principală era amenajată la apus, acolo unde aveau să fie propileele epocii clasice. Înspre nord-est se afla o intrare secundară, la care se ajungea prin vreo cincisprezece trepte tăiate în stâncă. Această intrare secundară se afla în apropierea palatului regal, din care s-au regăsit (pare-se) câteva urme, spre Erehteion, poate unde era situat templul primitiv al Atenei. La nord-vest o portiţă îngăduia să se ajungă, printr-un şir de trepte, la izvorul cunoscut în epoca istorică sub numele de Clepsidra. În urma invaziei doriene,  cu siguranţă în cursul secolului al X-lea, o nouă incintă, la vest, a închis povârnişurile acropolei şi izvorul Clepsidra. Această nouă lucrare a căpătat numele de Enneapylon („Nouă porţi“) şi a rămas cunoscută în popor sub numele de Pelasgicon.

Temelii ale locuinţelor din epoca miceniană vădesc că acropolea era locuită în permanenţă şi că ea a continuat să fie locuită în cursul perioadelor întunecate şi tulburi care au precedat naşterea polisului, în secolul al VIII-lea. La acea dată exista, la sud de amplasamentul viitorului Erehteion, un mic templu al Atenei, menţionat de către Homer. Această acropole, astfel fortificată, a slujit drept fortăreaţă Pisistratizilor, astfel încât în anul 510, când a avut loc căderea acestora, resturile zidurilor au fost dărâmate. Tot în acest loc înalt s-au refugiat şi bătrânii Atenei în cursul invaziei persane din anul 480; atunci au fost înlocuite porţiunile distruse ale meterezelor printr-o incintă de lemn, ceea ce nu i-a împiedicat însă pe invadatori să cucerească acropolea şi să-i dea foc.

În secolul al V-lea, acropolea a căpătat înfăţişarea sa definitivă. După izbânda de la Eurimedon (în anul 468), Cimon şi Temistocle au pus să se reconstruiască zidurile de la sud şi nord, iar Pericle a încredinţat lui Ictinos şi lui Fidias construirea Partenonului. În anul 437 Mnesicle a început construirea propileelor, porţi monumentale cu colonade din marmură de la Pentelic, construite în parte pe vechile propilee ale lui Pisistrate; aceste colonade erau aproape gata în anul 432, fiind prevăzute cu două aripi, cea de la nord constituind pinacoteca.

În paralel s-a întreprins, la sud de propilee, construirea micului templu ionic al Atenei Nike (numit, în mod eronat, al Victoriei aptere, adică fără aripi); dar lucrările au fost oprite în anul 431 din cauza războiului peloponesiac, fiind terminate după aceea între anii 421 şi 415, în timpul păcii lui Nicias. Tot în această epocă s-a început construirea Erehteionului, care era de fapt un templu al Atenei şi al lui Poseidon-Erehteu, cu porticul său al aşa-numitelor Core ( sau balconul Cariatidelor). Între templul Atenei Niche şi Partenon se afla temenosul Artemidei Brauronia, zeiţă reprezentată sub înfăţişarea unei ursoaice şi adorată în dema Brauron; cultul său aparţinea fecioarelor (era slujit de fete foarte tinere) şi femeilor. În sanctuar era înălţat xuanon-ul arhaic al zeiţei, căruia i s-a adăugat, în secolul al IV-lea, o statuie realizată de Praxitele. În spatele propileelor şi dominând ansamblul, se înălţa gigantica statuie din bronz a Atenei Promahos (adică „aceea care luptă în primul rând“), realizată între anii 450 şi 448 de către Fidias. Ea se ridica pe o bază înaltă de 1,50 m, ajungând astfel la înălţimea de 9 m. Zeiţa era reprezentată ţinând într-0 mână o lance, iar pe partea stângă avea un scut imens, decorat cu reliefuri reprezentând lupta dintre centauri şi lapiţi, reliefuri realizate de către Mys. Să mai amintim şi alte câteva monumente, din care însă nu se mai păstrează aproape nimic: chalcoteca, Pandroseionul, sanctuarul lui Pandion, altarul Atenei, sanctuarul lui Zeus Polieus şi, din epoca romană, templul circular al lui Augustus şi al Romei.

Unele acropole nu erau decât mici înălţimi care adăposteau temple, dar şi cartiere de locuinte, de pildă la Selinunt, în Sicilia. De asemenea, unele oraşe erau construite pe înălţimi, constituind astfel adevărate acropole, în special în Asia Mică, de exemplu Pergamul şi mai ales Priene; de altfel, acropolea din acest din urmă oraş nu mai avea decât un rol defensiv, aici neaflându-se nici un templu. La fel, în oraşul Orhomenos din Beoţia. Începând din secolul al IV-lea î. Hr., oraşele noi erau lipsite de acropole, de exemplu Mantineea sau Megalopolis.

Acrocorintul, situat departe de Corint şi deosebit de înalt, adăpostea un templu dedicat Afroditei şi clădiri în care locuiau prostituate sacre (în secolul I î.Hr., în epoca lui Strabon, numărul acestora depăşea cifra de o mie). Ele îşi vindeau atât de scump nurii numeroşilor marinari şi negustori în trecere pe aici, încât era foarte răspândită zicala; „Nu oricine doreşte se poate duce la Corint“.

 

Guy Rachet, Larousse. Dicţionar de civilizaţie greacă, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998

Acropole – o istorie sacra

Acropole. În lumea greacă, termenul, în sens propriu, desemnează partea mai înaltă a oraşului, situată în vîrful unei coline şi deosebită de restul aşezării, care se în­tinde pe pantele aceleiaşi coline sau în cîmpia de la poale. Dacă în epoca miceniană acropolele sînt înconjurate de ziduri de apărare, adăpostind palatul stăpânului, în epoca următoare, şi mai cu seamă în cea clasică, ele devin locul sacru prin exce­lenţă, iar templele înlocuiesc palatul res­pectiv. Numai în anumite cazuri, de pildă la Pergam, templele şi palatul seniorial con­vieţuiesc pe acropole în epoca elenistică.

Acropolele prin antonomază sînt cele de la Atena: aici se concentrează cele mai vechi şi mai înrădăcinate culte ale cetăţii, şi tot aici se desfăşoară principalele povestiri mitice. La ele se putea ajunge parcurgînd Calea Sacră, pe care se desfăşura proce­siunea serbărilor panatenee, şi trecînd de Propilee, marea poartă monumentală ridi­cată în epoca lui Pericle. Aici se ridicau marea statuie a Atenei Promahos, sculp­tată de Fidias în amintirea victoriei asupra perşilor, şi principalele edificii sacre ale cetăţii, fiecare fiind legat de culte şi mituri particulare. Partenonul, marele templu doric, opera lui Ictinos şi Calicrat, împo­dobit cu splendidele sculpturi ale lui Fidias, era închinat zeiţei Atena Partenos, zeiţa fecioară în cinstea căreia se celebrau serbările panatenee.

Continuă citirea →