Constituirea PCR
- La sfârșitul primului război mondial, comunismul a ajuns la putere în Rusia, iar la sfîrșitul celei de-a doua conflagrații mondiale s-a extins în cea mai mare parte a estului Europei, inclusiv în România, unde s-a menținut la putere până în 1989.
- În România circulaseră diverse idei socialiste, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, dar în medii restrânse, formate din intelectuali și muncitori urbani.
- În contextul tulburărilor de la sfârșitul primului război mondial, în cadrul Partidului Social-Democrat (PSD) s-au conturat două tabere:
- una care dorea realizarea scopurilor politice socialiste în sistemul parlamentar, în mod progresiv, pe calea negocierilor
- alta a maximaliștilor care urmărea transformarea pe cale revoluționară, violentă, a societății românești într-una de tip comunist.
- Modelul celei de-a doua aripi din PSD se afla în Răsărit, în Rusia lui Lenin.
- În 1920, un grup de socialiști români s-a deplasat la Moscova, pentru a discuta condițiile de afiliere a PSD la Internaționala a III-a Comunistă (Cominternul).
- Liderii bolșevici le-au impus socialiștilor români (ca de altfel tuturor partidelor care doreau să adere la Internațională) acceptarea a 21 de condiții, redactate de Lenin însuși, care transformau partidul român într-o secție a Internaționalei Comuniste și executant al dispozițiilor venite de la Kremlin.
- În mai 1921 s-a desfășurat la București un congres al PSD, în care adepții Cominternului și-au disputat controlul partidului cu cei care voiau continuarea tradiției socialiste. Intervenția poliției a dus la oprirea lucrărilor congresului.
- Comuniștii aveau să considere această dată momentul constituirii Partidului Comunist din România, Secție a Internaționalei Comuniste (PCR).
Evoluția PCR
- În anii următori, PCR a încercat să se structureze, dar poziționarea sa antisistem, mai ales ideile sale privind nerecunoașterea statului român în granițele sale interbelice, politica deschis prosovietică și militantismul pentru declanșarea războiului civil au fost considerate inacceptabile, ceea ce a dus la scoaterea sa în afara legii în anul 1924.
- Dependența partidului de Partidul Comunist al URSS și de Comintern era totală. După ce la început funcția de prim-secretar fusese deținută de Gheorghe Cristescu-Plăpumaru, la scurt timp după scoaterea în afara legii a partidului această poziție a fost ocupată succesiv de persoane desemnate direct de Comintern: Elek Köblös, Vitali Holostenko, Boris Ștefanov, Ștefan Foriș. Unii dintre ei nu erau cetățeni români.
- Partidul nu s-a bucurat niciodată de popularitate în România interbelică, îndeosebi din cauza orientării sale în problema națională. PCR a rămas o organizație periferică, fără influență în societatea românească.
- Membrii PCR erau educați în spiritul supunerii oarbe față de ordinele primite de la Moscova. Practicile lor erau de inspirație leninist-stalinistă, ura față de regimul parlamentar fiindu-le comună tuturor, metodele regăsindu-se printre cele deja experimentate în spațiul rus: nume și case conspirative, planuri și activități pentru semănarea neîncrederii în detestata societate burgheză, speranța în izbăvitorul război civil care urma să ducă la victoria revoluției.
- Unii dintre liderii comuniști refugiați în URSS în anii 30 au fost însă executați în decursul Marii Terori inițiate de Stalin, așa cum s-a întâmplat cu Marcel Pauker și Alexandru Dobrogeanu-Gherea.
- Numărul membrilor PCR a fost deosebit de mic în perioada interbelică, cel mult 4.000-5.000, el scăzând dramatic în timpul războiului. În momentul ieșirii din clandestinitate, la 23 august 1944, partidul avea sub 1.000 de membri. Mulți dintre ei se aflau în închisori, unii la Moscova, în vreme ce, potrivit altor surse, o parte dintre cei aflați în libertate în România erau agenți ai serviciilor secrete românești.
- În primăvara anului 1944, prin îndepărtarea lui Ștefan Foriș, Gheorghe Gheorghiu-Dej a ajuns liderul partidului, confirmat ulterior și de Stalin. Rivalul lui Gheorghiu-Dej, Ștefan Foriș, avea să fie eliminat fizic în 1946, la fel cum avea să se întâmple opt ani mai târziu cu un alt concurent din partid, Lucrețiu Pătrășcanu.
Concluzie
- Chiar dacă PCR a ieșit la lumină în 1944, practicile din clandestinitatea interbelică i-au marcat iremediabil evoluția, ele regăsindu-se până la prăbușirea sa în 1989. Născut dintr-o ideologie a violenței, partidul avea să se bazeze în bună măsură, pe teroare, pe intimidarea oponenților săi politici și în cele din urmă a societății.
Sursa – O istorie a comunismului din România: manual pentru liceu / Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc; Mihai Stamatescu, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu…; Ed. a 3-a Iași : Polirom, 2014
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=hUDzf1Ruh74
ISTORII REGĂSITE 